Mereu am avut o relație ciudată cu
Dumnezeu. Uneori mă întreb dacă mi-aș putea vinde sufletul diavolului. Apoi îmi
aduc aminte că nu sunt atât de importantă.
N-am mai spus nimic, mi-e și rușine. Dar
știi...ca să îți vorbesc trebuie să stau puțin cu mine. N-am apucat.
Spun că mi-e rușine....asta fiindcă am
idioata idee că ai aștepta sau ți-ar păsa de părerea mea asupra zidului. (Știu
că-ți pasă, trebuia să îmi întăresc convingerea.)
Dar am nevoie de un ritual bine stabilit,
am nevoie de mine și de cafea. Poate merg în cafenea să mi-o refac în memorie
așa cum era atunci.
Mă uit la ceas. Este 8 jumate. Adică 20.30.
Mi se pare imposibil iar lucrul ăsta - ora, mă calcă pe nervi. Aș fi vrut să
fie măcar 22.30 să mă pot băga în pat. Aș fi dat orice să fie 23.30 ca să
adorm.
Nu s-au întors vremurile de depresie, când
adormeam în lacrimi. Sunt doar obosită și vreau să dorm. Și nu se cade să adorm
de la ora 20.30.
Se aud sforăituri
Vezi tu, s-a scurs deja jumătate din
nisipul primei luni de toamnă. Dimineața și seara e destul de răcoare, iar în
amiază, soarele frige pe negru. Răcoarea de seară mă ține în casă și, de
altfel, parcă sunt un liliac. E nenatural să ies în lumina zilei atunci când
vreau să fiu cu mine.
Nu am timp să îmi trăiesc depresiile iar
asta e mai rău decât depresia în sine.
Viermii nu vin de undeva dinafară. Se nasc
în tine și te mănâncă dinăuntru până rămâi o pojghiță subțire ce în final se
fărâmițează și la o adiere de vânt, darămite la o atingere.
”tu nu înțelegi poezia
nu te-ai străduit să înveți a citi luminile din ochi străini și triști
tu nu înțelegi poezia” (elzo)
_____________________________________________________________________________
Uneori am crezut că mi se cuvine mai mult. Niciodată nu am
primit. Mereu m-am mulțumit cu firimituri.
Te văd. Cum privești, cum cauți. N-am să fiu înger. Îmi
rămâne, cred, doar să zâmbesc. Mai degrabă ironic, mai degrabă ușor trist.
Sunt un produs al meu sau un produs al lor?
Iar tu, tu pentru ce mă pregătești?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu