trauma

 

Gabor Mate, adult fiind, sub influența unor ciuperci în prezența unui terapeut, perfect ancorat în realitate și prezent, s-a întors dpdv emoțional, traumatic – la vârsta de un an. A început să plângă și să îi ceară scuze mamei sale că îi face viața dificilă. Ne asumăm responsabilitatea pentru cum se simt alții chiar și atât de devreme în viață. Fiindcă simțim - chiar din uter – stresul, frica, tristețea, nefericirea.

Ring any bell?

Suntem niște adulți ciobiți.

Pe mama au botezat-o la miez de noapte. Din cauza partidului. Și exact când treceau prin fața partidului, mama, un bebeluș foarte liniștit de altfel, a început să plângă, să țipe. De frică, nașa i-a băgat o batistă în gură. După ce au trecut de sediul partidului nici nu știau dacă nu au sufocat copilul.

The biggest gift the parents can give to their kids is their own happiness. Adică a părinților. Adică un mediu fericit. Pozitiv. Luminos. Dar dacă nu pot, nu e vina lor. Nici a bunicilor. Nici a Evei. It didn't start with you.

Tatei, beat fiind, când l-am felicitat și i-am urat pensie lungă, i s-au umplut ochii de lacrimi și cu o voce gâtuită mi-a spus că și-ar dori să fie iar tânăr. Mai tânăr.

lumina

 

La cinci ani distanță îmi dau seama că locul ăsta este exact cum era cafeneaua la început. În umbră, îtunecată și plină de fum. Dar dacă n-ar fi fost așa, acele raze de soare care își făceau uneori loc printre draperiile grele din catifea nu mai erau atât de...

 

Ce siropos.

Eu eram în întuneric dar vedeam 

Still

 

Era prima oară în dimineața aceea în care mă vedeam în oglindă. Fiindcă jos stătusem pe întuneric. Fac economie la lumină. Fac economie la lumină. Eram murdară de rimel sub ochi. Se pare că fac economie și la rimel. M-am văzut puternică. Sunt. Mereu am fost.

Nu am emoții. Iar când nu am emoții totul merge bine. Nu se întâmplă nimic rău. Și acum totul va bine. Și cumva simt nevoia să o ajut pe ea, să fie ea mai puternică. Când de fapt EA este un munte de putere iar eu doar un grăunte de nisip. Un munte de putere ascuns într-un trup firav mititiel…

N-am fost mereu, nu cred că sunt… Totul va fi bine.

Mă pierd, totul e pe repede-nainte. Totul se învârte. Bag sub preș și trece ziua. Lasă pe mâine. Nu-i nimic, hai! Vedem. Trece. Nu contează. Trag aer în piept. TRAG. AER. ÎN. PIEPT.

 

E tot acolo.

 

Eu de când n-am mai făcut o noapte albă?

Mă pierd, mă evapor.

A doua oară când m-am privit în oglindă eram pieptănată și urmele de rimel erau șterse. Nu eram eu. Nu mă simțeam puternică.

Autumn

Fantu îmi ține crema. Eu mă cremuiesc pe mâini și-mi revine iar imaginea bătrânei și-a gipului. Nu era Jeep, nu știu ce era. Nu contează. Un SUV 4x4 mare și luxos. Am crezut inițial că bătrâna cerșea lângă portiera din dreapta, dar mi-am dat seama imediat că greșeam. Avea un cojocel maro, curat, așa cum toate bătrânicile au și asa cum nu mai găsești pe niciunde. Cu siguranță abia coborâse din mașină. Din mașina fiului, nepotului, cine știe cine era la volan. A ramas în urmă făcând de două-trei ori semnul crucii în dreptul mașinii. Să-l apere, să-l protejeze, să-l ferească de rele... 

Silence

 

Nu știu cu cine vorbesc acum, de asta probabil mi-e greu să scriu. Ați dispărut cam toți.

 

Am dat mai devreme peste Buy me with a coffee. Ce să zic, când o ascultam, stăteam nopțile înecată în cafea amară. Și-acum beau multă cafea. Dar nu noaptea. Noaptea dorm.

Atunci, noaptea, ieșeam la plimbare. Pe la 2-3. Orașul era cam pustiu. Acum, după ce se întunecă, nici gunoiul nu îl mai duc.

 

Pe betoanele acelea pe care am petrecut nopți și zile și după-amiezi peste care parcă cineva oprea timpul, acum se înalță blocuri cu locuințe de lux. Cine-ar fi crezul că peste barul acela ieftin în care ne-am petrecut noi atâtea…..se vor ridica … hehe. Avem tot dreptul să râdem.

 

Simt nevoia să merg acolo, în locul meu preferat din pădure – despre care voi râdeați – trebuie să fie superb acum. Acum, acuși, când vine toamna mea – toamna mea, toamna mea, aia călduță și roșcată, toamna mea cărămizie și leneșă, toamna mea fără timp și fără loc.

Dar mă întreb. Oare e     …    care-i cuvântul? Oare e sigur să merg singură în pădure, până acolo, până la locul meu preferat, despre care voi ați râs – locul acela de deasupra pădurii, de deasupra drumului, locul acela plin de mușchi?

 

Când m-am întrebat eu dacă ceva e sigur?

 

Iar Buy me with a coffee mă răscolește și-acum la fel cum mă răscolea atunci, mă întoarce și mă aruncă, îmi răsucește ceva în mine, ceva … ceva așa, tot, nu știu ce.

 

Am mai scris niște tâmpenii dar le-am șters.

 

Oricum, totul a plecat de la Buy me with a coffee. Și oricum, îl prefer pe Piersic Jr. cu alb în barbă.

You

Eu am fost. Trebuie să fi fost eu. Dar tu? L-am pierdut pe G., l-am pierdut pe X, iar pe ... nici nu mai știu cum îl chema. Urlu înăuntru, mereu cu privirea spre-napoi, mereu cu un picior într-o altă lume.

Eu am fost în gară la V. Mă întorceam de la ...de la cine mă întorceam? Din Vamă, în anul în care am plecat singură? Abia se-ngâna ziua cu seara, era călduț. Erau țânțari. Și acum îmi amintesc mușcăturile și puloverul pe care l-am făcut sac. Ochii și surâsul lui, ai impiegatului de mișcare... Ar fi trebuit să merg cu el, aș fi stat cu băieții la o carte și-o gură de rachiu ieftin, ce-avea?

Da, ăsta ar fi fost un cântec bun de ascultat goi, între cearșafurile tale albe și fetestrele fără perdele. 

Nu mai beau nopțile cafea...

Pe Mihai nu l-am cunoscut niciodată în adevăratul sens al cuvântului. Dar suntem la fel, am trăit diferit și ne...și avem aceeași simțire în ochi. Mi-a zis odată că mă iubește. 

Iar noi? am fost oare cu adevărat acolo, la poale de munți? sau ni s-a părut? Curios este că am trăit separat împreună aceeași poveste, sentiment, trăiri, noapte.

Lemnele din foc trosnesc și acum. Am dormit în noaptea aia? Am dormit, da, la tine-n cort. Tu ai vrut. Soarele dimineții era călduț, am băut o cafea chioară, ții minte?

Tu ești laș și n-ai să recunoști nimic. N-ai spus-o, n-ai arătat-o, dar știu că te macină dacă.

CU VARFUL SANULUI MI-AI DESENAT

IN PALMA

O NOUA

LINIE A NOROCULUI

Frânturi

Azi a fost așa: aur în iarbă, puhoi de oameni, totuși aer respirabil. 

Ești Martha mea, dar nu te mai cunosc - asta dacă te-am cunoscut vreodată.

Oamenii își achiziționau la preț redus stima de sine din mall. Afară era un moșneag de 90 de ani ce vindea legume. Avea cărucior (din acela mare, nu de butelii), o ladă cu roșii (mari, frumoase, ca de seră), castraveți, ceapă - și cântar din acela cu greutăți, cum erau odată. De care avea și Bica. 

Mi-a dat mie a doua greutate să o pun pe taler, și culmea, fierul nu era rece. 

Am trecut pe lângă clădirea cu coloane înalte și am zâmbit.

Moșneguțul trebuie să fi fost rodul imaginației mele, dar am patru roșii pe masa din bucătărie. 

Tu rămâi la toate rece

**
Plouă. Plouă și e frig. Plouă și bate vântul și simți rece până în măduva oaselor. E liniște, pe străzi e aproape pustiu. Din nou, luminile se oglindesc în asfaltul ud.

*
 Ieri am zis cu voce tare că cel mai simplu ar fi să mă arunc în fața unei mașini.


*
Omul cu barbă și blugi bleu era acolo, stătea așa cum stătea când trecusem prima dată, în urmă cu trei ore. Stătea pe bancă, pe partea dreaptă, în fund, cu mâinile între picioare și capul ghemuit în piept. Cred că așa își petrece nopțile.
Așa dormea și Leon, știi? și cu ochelarii aceia cu rame rotunde pe ochi. Dar el stătea în fotoliu, la cald.

*

Azi dimineață era cu capul mai ghemuit. Cred că dormea mai adânc.

*

Mă miră faptul că am zis-o cu voce tare.

Povești

Îți priveam talia așa cum privește un vampir gâtul următoarei sale victime. Se unduia ușor iar eu eram prea departe. Voiam s-o mușc, s-o frâng, să nu mai fie pe veci a altuia, ci numai a mea.

*

Îmi vine să plâng. Azi m-a încercat de vreo trei ori plânsul, dar niciodată nu a izbutit.

Problema mea cu rozul s-a agravat.

Luna e joasă, oloagă și roșie. Îmi vorbea de Freddy. M-a întrebat de al meu. Nu știa. I-am spus. Am văzut că ea înțelege, am tăcut, fiindcă nu mai erau cuvinte nici la mine nici la ea, dar am continuat să spunem prin ochi ceea ce era de spus. A înțeles.

Domnul O. mi-a zis într-o zi că nu a băut cafea dimineață, ca să nu o bea singur. Știa că vin, și-a zis că o vom bea împreună, m-a așteptat. M-a așteptat degeaba, eu l-am refuzat. Ziua lui pe semne că a trecut fără cafea, iar acesta este în sine un lucru trist.

Domnul S. mă mușca de mână de fiecare dată când mergeam lângă el. Este pesedist și se înroșește fiindcă ar vrea să urle dar nu poate. Oricum, atât mustața cât și puținul păr care-i mai înconjoară chelia nu mai sunt gri, ci de-un atât de imaculat alb încât mă sperie.

*

Cum e să mori sărac și singur? Dintr-o dată. De ce? De frig, de foame, de cine știe câte boli nedescoperite, de alcool?

Am văzut iar în ochii tăi privirea aceea. Și la urma urmei, de ce să nu o văd? Ești uman. Să fi fost mai mult? te întrebi și tu același lucru? Sau am gândit-o doar eu și am transpus-o la tine?

*

Astăzi în timp ce scriam ce-mi dicta, mă gândeam că ar fi atât de simplu să fiu rea. Aș face rău? De ce aș face rău? Aș spune, la urma urmei, adevărul, nu-i așa? Adevărul meu. Uneori ar merita să fiu rea și să-l pun la punct. Tac. Îmi zice că am o mină mult prea serioasă. Lucrez, ce mină ar vrea să am?! Uneori nu am răbdare deloc. Îmi aud tonul cam răutăcios și tot eu mă întristez. E ușor să fiu rea. Și la urma urmei, ce rezolv? Mă răcoresc eu puțin? Nu. Caut iar un ton mai glumeț. Îh. Oare observă când mă enervez? Cred că observă. Sper să nu îl supăr. Uf.

 Îți fac o confidență, așa...ca...aproape ca între prieteni....scuză-mă că spun așa...poate că...  dar era vorba despre bani, ceea ce m-a făcut să-mi dau ochii peste cap (doar imaginar). Ar fi ușor să fiu rea, uneori o merită, dar ce folos?

*

Ar fi fost posibil, de ce nu? Sunt o norocoasă, chiar și așa...

Am încercat să scriu despre chestiunea cu rozul, dar sună atât de stupid. Oricum, m-am mirat că fetișcana blondă de la tejghea mi-a vorbit și m-a privit în felul acela. Chiar dacă m-a bufnit râsul când mi-a zis, mândră de ea, că era sigură că îl voi alege pe cel roz. Eu și rozul.

Mi-era dor de cafenea. Azi în cafenele nu se mai fumează, și-a mea era mereu plină de fum, mai ții minte? Razele soarelui abia își croiau drum înăuntru.

Azi nici eu nu mai fumez.

*

Ieri m-a prins cartea și am stat până în miez de noapte să o termin. O carte ușoară, o poveste de amor. Dacă era film, cu siguranță că ridicam cinic o sprânceană, înainte să-l urmăresc cu ochii mari și să plâng stupid la final. Dar ce să vezi, ei nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Mi-a fost ciudă. Ciudă rău. Am mai rămas vreo două ore trează. De ciudă, nu de cafea. Cum adică să nu rămână ei împreună, să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți? Eu aveam nevoie de asta! Unde se îndreaptă lumea asta dacă nici măcar cărțile ușoare nu mai au happy end-uri?

*

Ieri am uitat de narcise, astăzi mi-am amintit, dar prea târziu...

*

*

*

Dar bogat? bogat și cu alai, cum e să mori?

Scrie pentru iarba verde!

Citeam. Începuse Debussy. Mereu la Claire de Lune îmi vibrează inima atât de tare încât... trebuie să fie ceva din altă lume. Zilele trecute o auzeam prin apă.

Cred că mi-ai zis tu că e ceva siropos. Da. Dar eu pe tine te aveam în gând atunci. Așa parcă țin eu minte. Și-acum tot de tine mi-amintesc în neamintire.

Tot cu tine simt zăpada. Aceea caldă și uscată.

E trecut de 21. Nu mai fac cafea, ca alte dăți, să stau până aproape dimineața și să-mi amintesc trăiri din viitor și să scriu. Adorm.

Auzeam niște sunete vagi...de departe sau de demult. Am scos apoi capul din apă și-am revenit.

*

Portocala era galbenă și nu avea pui. Stejarul nostru de jos a crescut. Spun nostru, dar nu-i al meu. Sau poate puțin, fiindcă de când era mlădiță mi-am dorit să-l văd mare. M-a depășit. E perfect în imperfecțiunea lui. Dacă nu era stejar nu-mi era așa drag.

La noi natura răzbate. Iedera crește în beton iar un copac vine direct din canalizare, cam de la doi metri de sub plăcile de beton – coronamentul și-a făcut loc printre crăpături iar în vară, un metru din el stă la soare. Copacii ceilalți doi au prins în îmbrățișarea lor și gardul de fier.

Iar cei doi nuci trebuie să se fi unit până acum.

Zice Einstein: coincidențele sunt modalitatea lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Azi portocala avea pui.

”Tu erai așa de bogată în cuvinte și imagini, o adevărată delectare nebanală. Tu ești destul de complicată și bogată, ca, întotdeauna, să îmi doresc să găsesc un tunel, sau mai multe, între lumile noastre paralele. Lumea ta este o lume interesantă și bogată. Lumea ta, din tine. știu, ai să-mi spui că e ca oricare alta.”

*

Tramvaiul galben are flori de gheață pe geam. Strălucesc în fața luminilor colorate ale orașului încă adormit. E ciudat cum o mașinărie atât de rigidă se aliniază perfect cu muzica lui Strauss.

Alegem ce vedem, alegem.

Aș fi putut fi dirijorul florilor de gheață. În dimineața aceea, cred că am fost. Jucau în culori și intensități diferite: atât de ușor! Un far de mașină, un bec chior, o ghirlandă uitată.

Taximetristul care asculta jazz la Radio România Cultural m-a întrebat cine a scris  Alba-ca-Zăpada. Nu știu de ce i-am răspuns că nu știu. Nu știu de ce nu am zis nimic atunci când el a zis triumfător ”Andersen”. El avea mai multă nevoie de lucrul ăsta. I-a fost bine, cred.

Niciodată nu văd dracul atât de negru precum îl văd alții.

Aleg să nu mă umplu cu ură.

           

Trei la leu

Știi tu, lumea e plină de drame mici. Și mari.
Astăzi am văzut bătrâni care-și vindeau florile din grădină. Ieri am văzut copii care vindeau legături de ceapă sau frunze de vie... ieri... eu ieri am primit doi la mulți ani și o pungă cu ursuleţi din jeleu. Ieri am cerut furtună. Azi o primesc.

Eu azi am renunțat. Probabil, doar pentru azi. Azi am vrut să fiu rea ca să îmi fac mie bine. Nu mi-a fost.

Trecusem pe lângă vechea clădire a poștei care are lanțuri cu lacăt la uși de ani de zile. A trecut mult timp sau puțin de când mergeam acolo după alocație? Cred că am preluat de la domnul O așteptarea morții și ideea că de-acum nu mai sunt mulți ani de trăit. Simt ca el, gândesc ca el și totuși e o distanță de 60 de ani între noi. Ce comedie! Cred totuși că e mai tânăr ca mine.

Bătrânica din intersecție vindea ieri flori...mult spus flori. Mereu are ceva buruiene cu ea, toată lumea îi dă bani, nimeni nu ia florile. Fața ei brăzdată nu mai zice nimic, probabil de mult prea multă vreme. Avea o vestă groasă, toți oamenii bătrâni se îmbracă gros, se spune, nu, că sângele, de la o vârstă, nu mai circula "cum trebuie".
Oricum, marea dramă nu e că batrânica e mereu la noi în intersecție cu o găletușă cu ceva flori. Marea dramă va fi atunci când ea nu va mai fi în intersecție. Moartea e o chestiune egoistă, am mai spus-o.

Poate n-ar fi trebuit să plec astăzi...

Tone de putregai

Someday when my crying's done
I'm gonna wear a smile and walk in the sun

Lacrimile mele au avut mereu adăpostul nopții, a singurătății. 
Nu am crezut niciodată că poți ajunge așa. Mă doare, dar nu știu cum mă doare. Îmi înăbuș mereu durerea, îmi ascund mereu gândurile, de cele mai multe ori chiar și de mine. Le îngrop adânc, nu mă mai gândesc, las în spate, devine obișnuință. Probabil am și eu o vină, cumva. Nu știu.
Știu însă că te doare și pe tine. Nu am cum să te alin, ar trebui să dau timpul înapoi, iar asta n-o pot face, oricât suflet aș vinde diavolului.

Nu. Eu nu am nici o vină. Rațional știu asta. Dar o simt mereu, mereu. Greutatea asta mi-a apăsat pe umeri cam de pe când învățam să-mi leg șireturile. 


Va fi vina mea, mereu. A fost vina mea mereu. Mă roade ca un putregai înăuntru. 

*

Auzeam în glasul tău speranță. O speranță murdară, fiindcă știai că totul e sortit eșecului încă din fașă. N-am spus nimic, chiar dacă am obiceiul să retez din rădăcină astfel de lucruri. Nici tu n-ai spus nimic...te contraziceai, dar entuziasmat, așa cum nu te-am văzut de multă vreme. M-am emoționat, recunosc. Aveam lacrimi în ochi, îmi venea să mă ridic de pe scaun, să plec pe un câmp pustiu - să urlu, să plâng.

Spre seară am dat o vodcă pe gât și a mai trecut o zi.


*

Am nevoie de o furtună, să mă descarc.

*

Te evit. Mă ucide faptul că te evit. Am vorbit, am plâns. Mi-am zis că îmi voi ascunde lacrimile de privirea ta, dar am plâns. Mi-ai auzit suspinele, simțeai că rămân fără aer. Mi-ai văzut și ochii dimineață... erau umflați și vineții. Să-ți spun ce? Cum? 

*

Afară cântă muzica. Se râde, se glumește. Înăuntru cântă muzica. E veselă. Eu zâmbesc dar am pe suflet miliarde de tone de putregai.

*

Ascultă, copile, ce-mi spune viața: 
De-a pururi în umbră să torci al tău gând, 
Când simți în pleoapă o lacrim-arzând, 
Ia seama la vreme și acopere-ți fața, 
Să nu fie ochi să te vadă plângând. 

Alături cu alții te-nșiruie-n horă 
Și lumii plătește-i cu ce-i ești dator, 
Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor, 
Tăcerea să-ți fie statornica soră, 
Să nu știe nimeni ce rane te dor. 

Iar noaptea când cade și ceața se lasă, 
Tu trage-ți oblonul, să n-ai mărturii, 
Și-atunci sub tavanul ascunsei chilii, 
Despătură-ți taina ce-n suflet te-apasă, 
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...

1.17

Toamna mea nu a venit încă. E gri, e frig, e umed, sunt furtuni, ploi, fulgere, trăznește uneori de te cutremuri. 

Lumea e grăbită, se strâmbă în fața vântului.

Alteori e soare sec.

Toamna mea nu a venit încă. Toamna mea are frunze de cărămidă, soare blând și un fir de vânt care, la prima vedere, aproape pare că e de primăvară, aproape pare că prevestește reînverzirea, reînflorirea, reînvierea a toate și-a tot, și nu ... 

”Hai să ne sinucidem, le spun prietenilor mei, azi am comunicat atât de bine, am fost atât de triști...”

În toamna mea, frunzele cad încet, parcă sunt dirijate de două mâini invizibile...ușor în stânga... puțin mai jos.... se leagănă încet tare de tot, de parcă ar avea tot timpul din lume. 

”În iad am fost oarecum surprins, pomenindu-mă singur...unii poate mor mai greu, mi-am spus, au mai multe legături...”

Toamna mea e pădure și toamna mea are covoare moi și delicate, cu fire de mii de nuanțe. Toamna mea miroase a toamnă caldă. Roșul strălucește și sus și jos. Toamna mea e rebelă, e împotriva firii și-a tuturor.

”Există tristețe la toate nivelurile...Dumnezeu e deznădăjduit, mă uit în ochii lui goi și mă pierd în ei...”

Și dacă stau să mă gândesc...

De-acum am sa plantez cactuși.

Toamna mea e-o mare curvă.

TripleZ

în urmă cu 4 luni...

Fără rost am sădit astăzi narcise.

în urmă cu câteva zile...

Rătăcire. Mii de cuvinte nescrise.

Ce era dacă în loc de cafeaua asta neagră luam apă rece din frigider? Sau dacă o lăasm pentru mâine dimineaţă la 10 în loc de 10 din seara asta.

Scrie scrie, apoi vezi ce şi cum...

Astăzi mă gândeam că nimeni nu mă cunoaşte. Şi mi se pare cel puţin comic. Tragi-comic. Cred.

Nu am scos niciun dinte niciunui căţel.

Parcă mă chinui să scriu. Din cauza asta de obicei închei, Şterg şi uit. Aşa cum bagi gunoiul sub preş, crezând că nu se vede, că nu miroase şi că se evaporă.

În orice loc mă simt prinsă, nu mă simt nicăieri unde ar trebui să fiu, dar, în acelaşi timp, nu tânjesc după nimic specific.

Mi-e ori frică ori incomod să mă mai plimb noaptea pe străzi, iar asta e una din cele mai mari dileme pe care le am.

Cafeaua mi-o beau, acum, dintr-o cană cu un pitic din Albă ca Zapada.

Cireşele din dulceaţă sunt amare iar coaja de lămâie e ... eu mereu caut coaja de lămâie.

Azi mă doare capul. Cafeaua neagră miroase a cafea tare. Acum e 9, nu 10.

O altă moarte care nu dovedeşte nimic

Niciodată nu mi-au plăcut găinile.

Mi se par cele mai hidoase şi cele mai lipsite de inteligenţă forme de viaţă.

Când eram mică am băgat degetul prin gard, să mângâi una dintre ele. M-a ciupit de deget atât de tare încât a ţâşnit sânge, iar de atunci le-am privit cu o oarecare ciudă.

Am crescut şi niciodată nu m-am răzbunat pe dobitoace. Ar fi fost idiot din partea mea. Mereu însă mi s-au părut incredibil de urâte iar ceea ce m-a (totuşi) fascinat la ele a fost faptul că niciodată, în ochii niciunei găini, nu am văzut nimic. La oricare alt animal – incluzând aici şi omul – mereu e ceva în spatele pupilei. La găini nu. E gol. E hău. E nimic, nimic, nimic şi niciodată nu a fost nimic.

Tata a venit cu o găină acasă. Vie. Lovită la un picior. Îmi zice – trebuie s-o tai, dar n-am tăiat niciodată o găină. Ştiu s-o jumulesc de pene, ştiu s-o tai, dar s-o tai – adică să-i tai gâtu’, nu ştiu.

Ceea ce mi se pare şi mai ciudat este că la puii mici de găină văd ceva în ochi, dar cum încep să crească, ceva-ul dispare total.

Mă uit la tata şi-i zic că eu nici atât nu ştiu să tai gâtul unei găini.

Sună un prieten.

Mă întrebam unde a lăsat-o şi mă duc în bucătărie. E într-o pungă dintr-acelea mari de la magazinele de încălţăminte. Înăuntru, o altă pungă mai micuţă, galbenă, cu găina. Găina stătea. Mă aplec şi mă uit la ea. Cred că a clipit o dată, dar nimic altceva. Eu mă uitam la ea cu curiozitate, ea se uita la mine cu ochi goi.

A venit tata, ascuţise cuţitul.

O găinuşă mică şi proastă, fără nimic în ochi. Nici măcar teama de noi, nici măcar teama de cuţitul care urma să îi taie gâtul. Nimic.

Îl întreb cum de stă aşa cuminte. Îmi zice că e lovită la picior. Că e lovită la picior şi nu prea poate merge şi celelalte găini o ciupeau de rană şi de asta o taie. O scoate din punga mare, cu tot cu punga mică. E o găină mică. Dă la o parte punga galbenă şi îmi arată rana de la picior. E rană vie, se vede sânge, bănuiesc că o doare – asta dacă găinile simt durere. Mi se întoarce stomacul pe dos, rana e mare şi plină de sânge. Găina nu face nici o mişcare, nici când e scoasă din pungă, nici când e pusă la loc. Dacă îi vedeam ceva în ochi, aş fi zis că e resemnată.

Apoi mă gândeam la găinile care o ciupeau de picior, exact aşa cum m-a ciupit şi pe mine găina aceea de deget. Aş fi zis că e cruzime şi e un fel de selecţie naturală între ele, dar nici la cea care m-a ciupit pe mine şi nici la altele n-am văzut vreodată pic de cruzime în ochi.

Apoi a venit un miros de găină pârlită şi mi s-a făcut şi mai scârbă fiindcă încă aveam imaginea piciorului rănit în minte.

Parcă prea departe

Se aude iar, din partea cealaltă, tusea care a rămas de ani de zile în memorie. Tusea care desface cicatrici proaspete vechi cât lumea.

Cafeaua este perfect de amară.

Luna este aproape plină.

Am prins frică să mă mai uit la unii oameni. Mi-a fost frică mereu ca nu cumva unii să mă privească cu milă. Acum fac eu lucrul acesta şi pentru asta mă urăsc. Aşadar, prefer să-mi întorc privirile, chiar dacă doare. Nu ştiu ce-am să mă fac cu tine.

Privind în spate, mă sperii. Mă bucur. Mă îngrozesc.

Astăzi am un nod în gât. Unde a dispărut tot?

Dacă e să fiu sinceră cu mine, nimic, înafară de câteva cărţi, câteva cântece dintr-o altă viaţă şi o pereche de şosete, nimic din ce mi-e aproape nu mi-e apropiat.

Îmi astup urechile şi mă prefac că nimic nu se întâmplă. Încerc să împart timpul precum împarţi un tort în câteva felii.

Simplu

Am fi doi străini.

Suntem doi străini.

Final.

Avem spânzurători

Mereu am avut o relație ciudată cu Dumnezeu. Uneori mă întreb dacă mi-aș putea vinde sufletul diavolului. Apoi îmi aduc aminte că nu sunt atât de importantă.

N-am mai spus nimic, mi-e și rușine. Dar știi...ca să îți vorbesc trebuie să stau puțin cu mine. N-am apucat.

Spun că mi-e rușine....asta fiindcă am idioata idee că ai aștepta sau ți-ar păsa de părerea mea asupra zidului. (Știu că-ți pasă, trebuia să îmi întăresc convingerea.)

Dar am nevoie de un ritual bine stabilit, am nevoie de mine și de cafea. Poate merg în cafenea să mi-o refac în memorie așa cum era atunci.

Mă uit la ceas. Este 8 jumate. Adică 20.30. Mi se pare imposibil iar lucrul ăsta - ora, mă calcă pe nervi. Aș fi vrut să fie măcar 22.30 să mă pot băga în pat. Aș fi dat orice să fie 23.30 ca să adorm.

Nu s-au întors vremurile de depresie, când adormeam în lacrimi. Sunt doar obosită și vreau să dorm. Și nu se cade să adorm de la ora 20.30.

Se aud sforăituri

Vezi tu, s-a scurs deja jumătate din nisipul primei luni de toamnă. Dimineața și seara e destul de răcoare, iar în amiază, soarele frige pe negru. Răcoarea de seară mă ține în casă și, de altfel, parcă sunt un liliac. E nenatural să ies în lumina zilei atunci când vreau să fiu cu mine.

Nu am timp să îmi trăiesc depresiile iar asta e mai rău decât depresia în sine.

Viermii nu vin de undeva dinafară. Se nasc în tine și te mănâncă dinăuntru până rămâi o pojghiță subțire ce în final se fărâmițează și la o adiere de vânt, darămite la o atingere.

”tu nu înțelegi poezia

nu te-ai străduit să înveți a citi luminile din ochi străini și triști

tu nu înțelegi poezia”  (elzo)

_____________________________________________________________________________

Uneori am crezut că mi se cuvine mai mult. Niciodată nu am primit. Mereu m-am mulțumit cu firimituri.

Te văd. Cum privești, cum cauți. N-am să fiu înger. Îmi rămâne, cred, doar să zâmbesc. Mai degrabă ironic, mai degrabă ușor trist.

Sunt un produs al meu sau un produs al lor?

Iar tu, tu pentru ce mă pregătești?

Mort, dar ca nou

Se făcea că mă făceam că dorm în dimineața aia. Ai plecat, ai venit, l-ai pus la nasul meu, pe pernă. A fost un gest frumos.

E mort încă de-atunci, acum era plin de praf. Ar fi fost ușor de sfărâmat. L-am scufundat în apă de câteva ori și e ca nou. 

Mort, dar ca nou.

Morți

Mama mi-a vorbit de foarte mulți morți azi, dar înainte sa îmi vorbească de morți îmi povestea lucruri hazlii. Zâmbeam forțat iar când nu se uita la mine aveam timp să îmi dezmorțesc mușchii feței. Nu eram acolo. Nu am loc niciunde.

A murit mama doamnei P. Până să moară, o credeam nemuritoare. O săptămână și împlinea 98 de ani.

Și-apoi, se pare că te poți sinucide și la 40 de ani, când ai doi copii și un soț. Mi-a fost frică să mă uit în jos pe balcon.

Nu mai scriu. N-am mai citit.

Iar el e un om plăpând tare, mi-e greu să-mi imaginez cum se simte acum și ce va face.