Seara, 30

Vocea lui Bob îl anunță pe Robert Plant.

Critic. Critic foarte mult. Critic în special ceea ce nu e ca mine. În partea ce-mi pare mie inferioară. Spre superior, admir și tânjesc. Mai ales, invidiez. Da, sunt un păcătos mediocru...

Un păcătos mediocru care mai niciodată nu se gândește la moarte, nu se gândește la propria ființă ca la ceva efemer. Nu că n-ar fi. Doar că imaginea asta-i lipsește din grijile cotidiene.

În altă ordine de idei, aș fi vrut ca Dumnezeu, când ne-a creat, să ne fi implantat în timpan un butonaș pe care să-l apăsăm cu puterea minții atunci când nu mai vrem să auzim ce e în jur. Și în loc, să ne încânte Strauss, par example. În cazul ăsta oare, acum mulțumeam că am fost scutită să aud unele sau îmi ziceam, cu părere de rău, că am pierdut altele? Granița e prea subțire.

Ascultând Claire de lune, mă întreb ce face oare genunchiul lui D. Ajungând la vechi prieteni, mă întreb dacă G. e la țară și-și admiră liliacul. Ajungând la G., mă întreb ce face M., căci ei doi seamănă atât de mult în mintea mea.

Oameni...

Astăzi astrele-mi spuneau, ca linie directoare pentru săptămâna ce vine, anumite lucruri ce s-au aflat defapt în linia directoare a întregii mele vieți. Mi s-a părut ironic și aproape sfidător. Când a venit mama, mi-a fost jenă.

Am terminat cartea (Jurnalul fericirii). Am văzut și documentarul (Fortul 13 Jilava http://fsanp.ro/index.php/2010/12/video-fortul-13-jilava/) făcut în 2010, de ziua drepturilor omului. Ar trebui să tac, să nu spun nimic. E cu mult deasupra înțelegerii mele. E o experiență pe care n-o poți înțelege oricâte cărți ai citi, oricâte filme ai vedea, oricâte mărturii ai auzi. Și știi ce m-a mișcat cel mai mult? Nu pereții putrezicioși, nu paturile fără saltele și perne, mâncarea proastă, lipsa unei minime igiene sau bătăile paznicilor. Oamenii. Până și în condițiile acelea au fost unii care reușeau să râdă, să fredoneze pe ascuns jazz, să joace șah cu piese făcute din miez de pâine, să recite poezii sau să povestească romane. Da domnule...oamenii!