Noapte

15 mai

Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns în cămin a fost să-mi agăț geanta maro pe parul din fier vopsit în gri al patului. Apoi m-am spălat pe mâini. O culoare galbenă-maronie cu miros de cățel nespălat și parizer se scurgea în chiuvetă. Apoi am simțit mirosul de săpun de vanilie cu nu-mai-știu-ce. Toată seara asta a fost impresionantă, însă dacă nu avea finalul ăsta, trecea ca o ”noapte culă” și atât. Bere bună, muzică bună, oameni care zâmbeau. În Piața Unirii am făcut o pauză, E. era pe bancă cu A., D. s-a întins pe o fântână iar eu îmi ținem mâna în dreptul stomacului care durea de la prea mult râs. În fața muzeului erau câteva statuiete. E. începuse să le comenteze. Era una gri care semăna cu o cădiță din aceea pentru copii, întoarsă cu susul în jos. Se chema...nu-știu-cum cu vrăbii sau cu o vrabie. Și nu vedeam vrabia. Dar era jos, și semăna cu vrăbiile acelea simpatice și grase din desene animate. Ne-am întâlnit cu un cățel galben. Cred că pe acolo, căci deja la CCS îl strigam să aibă grijă la drum și să meargă cu noi. Era galben și avea ochii blânzi. Limba îi atârna și îi era roz. Îmi venea să-l pup pe bot, cum fac cu Cofy. Am început să alerg cu el pe Copou. Franjurile de la șalul bej se legănau pe lângă mâna mea. Am cules din garduri un buchețel de flori albe. Flori din alea albe, care au uneori gâzulițe lipicioase. Nu-mi mai trebuia nimic. Eram fericită. Fericită și mirată că mereu pot să alerg pe Copou la 3 dimineața după ce beau. D. ne bătea la cap să luăm taxiul, eu cu A. și cu E. ne încăpățânam să urcăm Copoul pe jos. Pe la universitate ne-am întâlnit cu o haită de 4-5 câini. La început s-au luat la lătrături, dar apoi au dat-o pe pace. D. s-a enervat, a trecut strada, a ajuns în stație și a urcat Copoul pe roți. A mai venit unul alb cu pete negre cu noi. Aceiași ochi. Noi eram 3, ei 2. Mergeau unul în stânga, altul în dreapta, în tandem total. Mă simțeam șef de stat păzit de SPP, însă diferența era că ei nu aveau locul de muncă acolo, și-și ofereau într-un mod ciudat loialitatea pentru o mângâiere. Paznicii de la spital ne-au întrebat dacă ne-am luat căței. Am afirmat cu mândrie. Ne-au zis să-i și hrănim, cu o neîncredere în glas. ”O să....o să....”. La păuni, după gard, erau câțiva căței cu-un glas cam pițigăiat. Nu s-au liniștit nici când îi șâhhhșâiam, nici când spuneam ”gaata, gaata”, pe tonul cu care încerci să liniștești un copil care plânge. Abia când am trecut de gard apele s-au liniștit.

Cățeii ne-au condus până la cămin. Le-am cumpărat parizer și-am mai stat cu ei cam un sfert de oră afară. S-au tolănit pe-o parte, după ce au mâncat, și s-au lăsat răsfățați.

Am ajuns în cămin. Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns în cămin a fost să-mi agăț geanta maro pe parul din fier vopsit în gri al patului. Acum e 4 și vreo 5 minute dimineață, e încă întuneric, de la etajul de sus se-aud note neordonate de chitară iar eu am în brațe caietul pe a cărui copertă stau lipite o oglindă, câteva floricele, o ață galbenă și multe mărgele mici și roșii. Și-am scris mare, fără să țin cont de rânduri.

Când am să fiu mare o să am o curte mare cu iarbă și vreo 3-4-5 căței. Și-am să mă tolănesc cu ei dimineața și n-o să-mi pese că la 40-50 de ani o să mă port ca un copil.

Think again!!!