Am adormit greu aseară. Aveam impresia că cineva îmi strânge craniul în șuruburi mari și groase. Probabil de la plâns. M-am întors cu fața la perete și vedeam copacii. Umbre ale copacilor, ce se clătinau de vânt. Singura lor grijă este probabil momentul când să înflorească, momentul în care să ne bucure și pe noi. Cel puțin pe cei care încă mai au ochi să vadă micile bucurii pe care ni le oferă natura...
Apoi am început să-mi imaginez tot felul de lucruri negre și morți ale celor dragi. M-am speriat și l-am rugat pe Dumnezeu să aibă grijă de ei. Când vorbesc cu Dumnezeu, vorbesc simplu. Îl rog, iar la sfârșit spun ”te rog”.
Acum sunt obosita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu