Am uitat un amănunt. Se întunecă mult prea repede. Mi-am zis că prind apusul în parc, mi-am zis că prind jocul razelor printre copacii desfunziţi de tot. E o lumină gri acum.
Frunzele sunt adunate şi aşteaptă cuminţi (şi moarte) să fie mutate într-un alt spaţiu (!). Mi-am căutat banca aceea înconjurată de covorul multicolor de frunze ce m-a găzduit acum câteva zile. Mereu se întâmplă ceva aici. Acum, o fetiţă mică cu ochi negri sclipitori şi scufiţă roşie (un contrast superb) s-a oprit mirată în faţa mea. Mă confundase cu o anume Anca, din câte-am înţeles de la bunică. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit în felul specific lor de clinchet de clopoţel de cristal. Iar când a plecat, mi-a făcut din mână, în semn de rămas bun şi mi-a suflat un pupic de pe vârful degetului arătător. I-am răspuns, bineînţeles, la fel! Ce bucurie de suflete! Zâmbeam şi-i mulţumeam în sine.
Atrag şi mă atrag asemenea dulceţi trandafirii, iar faptul acesta nu poate decât să mă bucure.
Felinarele s-au aprins, iar în momentul acesta, portocalii fiind, ţin loc soarelui apus.
Am terminat jurnalul lui Julien Green, recunosc, cu greu. Din alte cauze, nu fiindcă e greu de citit sau nu mi-a plăcut mie. Apoi, cel al lui Barbellion. Devorat în doar câteva zile. Explozia aceea din final mi-a surâs ăn primă fază însă imediat s-a strecurat îndoiala. Mă cunosc; la mine asemenea atacuri n-ar veni deloc din optimism. Mă întrebam, în plus, dacă eu aş putea scrie vreodată despre mine că am murit. Fictiv. Exterior. Nu în mod dramatic, interior.
Luna are ceaţă în jur, mă cuprinde încet frigul.
Poate că ar trebui să las jurnalele şi să citesc (şi) altceva. Doar că în momentul acesta altceva nu mă prea atrage, aşadar: Confesiunile unui opioman englez – Thomas de Quincey, Pagini de jurnal, vol I – Edmond şi Jules de Goncourt, Jurnal, vol. I – Liviu Rebreanu. Aş fi vrut mult şi Marie Bashkirtseff dar franceza mi-e aproape nulă. Din cauză că primele două îmi sunt de motivaţie mai veche, iar Rebreanu - o simplă curiozitate, am să-l împing puţin în timp.
Vineri am examen. Aş spune: cică vineri am examen. Dar să nu sune chiar atât de mult a nepăsare.
În altă ordine de idei, îmi aprind ultima ţigară, ce sper să fie ultima ţigară din seria de „ultima ţigară”. Asta, pe lângă reducerea drastică de cafea (în ultima săptămână, doar două).
Luna a scăpat de ceaţă iar conturul îi este acum perfect.
Ştiu că prin asta omor plăcerea de a merge în cafenele şi a mă hrăni cu atmosferă, tutun, cofeină şi cuvinte, însă parcul este o alternativă plăcută. În plus, ca un secret, am nevoie ca măcar lucrul acesta să-mi reuşească. (Şi nu mi-e frică să scriu faptul acesta aici, fiindcă sunt neîncrezătoare. O ştiu de la început, doar am nevoia s-o aştern pe foaie. N-o să-mi facă rău.)
Dacă înainte problema era lipsa timpului liber, în momentul de faţă este explozia lui. Nu-l fructific în mod practic şi palpabil. La ce bun că citesc sau că analizez filme? Vorba vine… O să am un alt impuls de a-mi găsi ceva de muncă, impuls care-o să se termine în modul cunoscut. Eşuare. Revenire la starea S0 (s zero).
Cerul, de la gri, la albastru închis şi puternic. Crengile negre ale copacilor îl desenează frumos. E abia 5, e deja întuneric, şi e răcoare.
Astăzi m-am trezit cu un sentiment ciudat şi inexplicabil de vinovăţie. Şi-am fost nervoasă că nu reuşeam să-mi amintesc ce visasem, acolo fiind, în mod sigur, răspunsul la sentiment. A trăit toată ziua cu speranţa că cineva să inventeze un aparat de înregistrat vise. Pe calea asta, fac apel. Clienţi or să fie.
Nu ştiu dacă am să ajung vreodată la o concluzie tare. Concluziile mele sunt urmate de regulă de „cred” sau „sau…” care lasă loc interpretărilor. Mele şi-ale voastre. Faptul că sunt alandala e una dintre cele tari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu