M-am trezit dintr-un somn dulce din cauza unor izbituri si fosneli. M-am intrebat imediat cum ar fi daca am trai in ideal. Stateam intinsa in pat, simtindu-mi ochii umflati. Mi-am zis ca daca fac un efort, imi pot imagina cum ar fi sa traiesc ideal. Sa fiu idealul meu. Nu-l pot exprima in cuvinte. Pentru cateva momente, a mers. Apoi, realitatea ce ma inconjoara m-a facut sa vreau sa fug, sa scap, sa plec, sa merg inainte, fara sa ma opresc. M-am intrebat cat de departe pot ajunge, si, mai ales, daca ma pot intoarce. Mi-am zis ca ies la plimbare, in prima faza. Plimbare fara tinta, plimbare lunga, incovoiata, in departare. Strazi laturalnice, necunoscute dupa nume, inguste, sumbre, pustii. E mult prea mult soare. Mult prea mult. Mi-am zis apoi ca imi fac traseul dupa parcuri, si in fiecare dintre ele, ori scriu, ori citesc.
E cald. De ce vremea de afara nu corespunde starii mele?
In plus, dimineata asta mi-a aratat o multitudine de lucruri frumoase. Incepand cu vremea de afara, cu soarele jucandu-se pe perete (de multe ori se refugiaza in coltul de deasupra patului meu), cuvinte, muzica, zambete (le celor din jur). Iar eu, o ingrata, in loc sa ma bucure toate acestea, m-am simtit rau si m-am inchis in carapace, cum fac mereu cand ma simt nesigura si tot restul. Probabil de asta n-am sa ies, si-am sa stau in pat, poate la filme, poate in carte, pana diseara, cand cica mergem la karaoke. N-am chef, n-am bani, nu cant ca n-am voce. Sau poate am si n-o recunosc, cui ii pasa? M. imi spune mereu ca am o voce micuta, iar alintul asta imi place mult.
Si la ce bun ca scriu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu