Keep your head above the water

In the quiet of the shadow
In the corner of a room
Darkness moves upon you
Like a cloud across the moon

fantezii

Pe mimică, întrebarea ia forma unui zâmbet întors.

Știi Maria, uneori, mai ales când sunt singură prin casă, mă ia gândul ăsta. O fi oare posibil ca cineva să devină dintr-o dată invizibil? Știi, uneori am impresia că nu sunt singură, și-atunci gândesc așa. Și mă întreb ce disperare ar trebui să simtă cineva-ul respectiv. Căci se înțelege, vorbesc despre faptul de a deveni dintr-o dată invizibil, involuntar. Ar încerca să vorbească, nu l-ar auzi nimeni. Ar vedea că eu fac lucrurile pe care le fac doar când sunt singură. Cred că în primă fază ar înnebuni. Ha ha. Îți imaginezi? Lucrul ăsta mi l-am dorit și eu, deseori. Ori să fiu invizibilă ori să fiu o muscă, să zbor pe unde vreau, să aflu. Să-i văd pe oamenii care mă interesează în ipostaze mai altfel. Să știu ce fac atunci când sunt singuri, sau cu cine ies dimineața la cafea, sau chestii din astea. Defapt...nu, nu muscă. S-ar putea ca cineva să mă plesnească cu vreun plici sau să mă supere compania vreunui muscoi. Mai bine invizibilă. Știi Marie, aș fi merge și pe la tine, să văd cum ești atunci când îmi vorbești plictisită la telefon. Aș face defapt un tur pe la toți cunoscuții. Chiar și la vânzătorul de la magazinul din colț, chiar și la dom’ poștaș. Dar stau să mă gândesc totodată dacă aș putea suporta tot.

teacher thinks that i sound funny, but she likes the way you sing...

Yes, they're sharing a drink they call loneliness

Nici nu am încredere și nici nu-mi plac oamenii care cântă în fiece zi fluturii și florile vieții. Nu am încredere și nu-mi plac nici cei care se complac în tristețea lor și nu fac nimic să iasă, măcar pentru câteva minute în zi, la aer. Nu-mi plac și nu am încredere în cei ce slăvesc mereu iubirea, precum nu am încredere și nici nu-mi plac cei de piatră. Nu-mi plac cei ce-mi cer și nici cei care mă laudă.

N-am înțeles niciodată dirijorii de orchestre. Cred că nu-mi plac deloc. Iar blestemata asta de căldură începe să-și arate colții. Vienna lui Billy e ca un drog ce-mi dă o amestecătură de sentimente. E un cântec ce-a tot crescut în semnificațiile mele. Eh...iar fiecare bere îmi arată că nu sunt verigă în nici un lanț. Uneori mă întristează, alteori mă face să zâmbesc.

Căldura parcă le ațâță și mai mult pe toate. Mă întreb dacă a existat vreodată un fluture să vrea să intre înapoi în cocon. 

Noapte

15 mai

Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns în cămin a fost să-mi agăț geanta maro pe parul din fier vopsit în gri al patului. Apoi m-am spălat pe mâini. O culoare galbenă-maronie cu miros de cățel nespălat și parizer se scurgea în chiuvetă. Apoi am simțit mirosul de săpun de vanilie cu nu-mai-știu-ce. Toată seara asta a fost impresionantă, însă dacă nu avea finalul ăsta, trecea ca o ”noapte culă” și atât. Bere bună, muzică bună, oameni care zâmbeau. În Piața Unirii am făcut o pauză, E. era pe bancă cu A., D. s-a întins pe o fântână iar eu îmi ținem mâna în dreptul stomacului care durea de la prea mult râs. În fața muzeului erau câteva statuiete. E. începuse să le comenteze. Era una gri care semăna cu o cădiță din aceea pentru copii, întoarsă cu susul în jos. Se chema...nu-știu-cum cu vrăbii sau cu o vrabie. Și nu vedeam vrabia. Dar era jos, și semăna cu vrăbiile acelea simpatice și grase din desene animate. Ne-am întâlnit cu un cățel galben. Cred că pe acolo, căci deja la CCS îl strigam să aibă grijă la drum și să meargă cu noi. Era galben și avea ochii blânzi. Limba îi atârna și îi era roz. Îmi venea să-l pup pe bot, cum fac cu Cofy. Am început să alerg cu el pe Copou. Franjurile de la șalul bej se legănau pe lângă mâna mea. Am cules din garduri un buchețel de flori albe. Flori din alea albe, care au uneori gâzulițe lipicioase. Nu-mi mai trebuia nimic. Eram fericită. Fericită și mirată că mereu pot să alerg pe Copou la 3 dimineața după ce beau. D. ne bătea la cap să luăm taxiul, eu cu A. și cu E. ne încăpățânam să urcăm Copoul pe jos. Pe la universitate ne-am întâlnit cu o haită de 4-5 câini. La început s-au luat la lătrături, dar apoi au dat-o pe pace. D. s-a enervat, a trecut strada, a ajuns în stație și a urcat Copoul pe roți. A mai venit unul alb cu pete negre cu noi. Aceiași ochi. Noi eram 3, ei 2. Mergeau unul în stânga, altul în dreapta, în tandem total. Mă simțeam șef de stat păzit de SPP, însă diferența era că ei nu aveau locul de muncă acolo, și-și ofereau într-un mod ciudat loialitatea pentru o mângâiere. Paznicii de la spital ne-au întrebat dacă ne-am luat căței. Am afirmat cu mândrie. Ne-au zis să-i și hrănim, cu o neîncredere în glas. ”O să....o să....”. La păuni, după gard, erau câțiva căței cu-un glas cam pițigăiat. Nu s-au liniștit nici când îi șâhhhșâiam, nici când spuneam ”gaata, gaata”, pe tonul cu care încerci să liniștești un copil care plânge. Abia când am trecut de gard apele s-au liniștit.

Cățeii ne-au condus până la cămin. Le-am cumpărat parizer și-am mai stat cu ei cam un sfert de oră afară. S-au tolănit pe-o parte, după ce au mâncat, și s-au lăsat răsfățați.

Am ajuns în cămin. Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns în cămin a fost să-mi agăț geanta maro pe parul din fier vopsit în gri al patului. Acum e 4 și vreo 5 minute dimineață, e încă întuneric, de la etajul de sus se-aud note neordonate de chitară iar eu am în brațe caietul pe a cărui copertă stau lipite o oglindă, câteva floricele, o ață galbenă și multe mărgele mici și roșii. Și-am scris mare, fără să țin cont de rânduri.

Când am să fiu mare o să am o curte mare cu iarbă și vreo 3-4-5 căței. Și-am să mă tolănesc cu ei dimineața și n-o să-mi pese că la 40-50 de ani o să mă port ca un copil.

Think again!!!

micut

Am adormit greu aseară. Aveam impresia că cineva îmi strânge craniul în șuruburi mari și groase. Probabil de la plâns. M-am întors cu fața la perete și vedeam copacii. Umbre ale copacilor, ce se clătinau de vânt. Singura lor grijă este probabil momentul când să înflorească, momentul în care să ne bucure și pe noi. Cel puțin pe cei care încă mai au ochi să vadă micile bucurii pe care ni le oferă natura...

Apoi am început să-mi imaginez tot felul de lucruri negre și morți ale celor dragi. M-am speriat și l-am rugat pe Dumnezeu să aibă grijă de ei. Când vorbesc cu Dumnezeu, vorbesc simplu. Îl rog, iar la sfârșit spun ”te rog”.

Acum sunt obosita.

5511 part II

O stare între două stări. De bine, de rău, de nou, de melancolie, de entuziasm, de întrebări. Ce se întâmplă cu mine? Mă port ca un copil care a descoperit un sentiment important, pentru prima dată. Însă eu îl știam de mult. Și totuși, cum se face că aseară, în pat, cânta Clapton la căști iar eu simțeam înăuntru că ceva mă strânge, mai tare, cu fiecare notă și fiecare vers?

Copoul e verde, copacii înfloriți, vântul dansează teii, lalelele țipă de roșu, iar asta e cea mai frumoasă poezie:

5511

Am vazut Monster, iar eu din Monster am vazut doar partea umana a unui criminal in serie.

Si-ascult Gray or Blue, iar, si iar, si iar, si iar...

Si sunt 5%ametita de tiuca de mure facuta de bunica, pe care am baut-o acompaniindu-mi tigara de seara.

And I'm winning you with words because I have no other way
I'd love to look into your face without your eyes turning away
Last night I watched you sing because a person has to try
And I walked home in the rain because a person cannot lie

but that's not enough...

Uneori ma port ca o batranica inteleapta de 65 de ani. Mai bine zis, inlocuim "inteleapta" cu "fricoasa". "Uneori" cu "mai mereu".

what are you so afraid of?
why are you feeling scared?
what's the worst that's gonna happen?

E doua jumatate, e inca devreme in noapte, si-atat as sta sa ma pierd in aburii acestia dulci pana dimineata. Dar trebuie sa-mi induc un vis, un vis care sa-mi transpuna pe buze o schita de zambet, inaintea somnului.

stare de ind.......... si nu stiu daca-i d ebine sau de rau.

si nu-i de bine, ca mereu orice se-ncepe cu entuziasmul si cu credinta ca impreuna putem schimba lumea in bine. a noastra, poate a lor. iar de sfarsit, se sfarseste prin doua lumi separate, la fel de gri, poate mai gri decat erau la inceput... posomorate, dezamagite poate.

but there's someone for everyone out there.

 :)

ps.: in mod normal, insemnarea asta ar fi stearsa acum ori maine. Dar dupa vechiul sfat a lui Mr.P, o lasam aici, sa imbatraneasca odata cu noi. by the way, i miss you

So, can you?

Nu știu ce voiam să scriu. Mai niciodată nu știu ce vreau să scriu.

Astăzi a fost o zi ploioasă. Somnul s-a prelungit cu trei ore, din cauza dimineții gri. Mai departe de magazin nu am ajuns.

Am terminat Caterina de Medici și trebuia să încep Concert din muzică de Bach. Spuneam unui prieten că mi-e groază de vara ce urmează, iar concluzia a fost că nu am curaj. Nu vreau acum să intru în detalii. Și mă întrebam...înafară de faptul că n-am să întreb niciodată stupide lucruri precum ”De ce-i numeau Medici? Chiar erau toți doctori?”, what’s in it for me? Iar dacă stau să mă gândesc, asta e o întrebare și mai stupidă decât prima. Mi se întâmplă rar, mi se întâmplă să pic în extrema cealaltă, a revoltării față de...față de necurajul meu, la urma urmei... Iar dacă nu înțelegi exact ce vreau să spun prietene (sunt și eu lacunară, ce-i drept), te rog nu critica.

Spuneam că nu am început Concert din muzică de Bach. Trebuia început și-un proiect pentru școală. Am văzut în schimb Happythankyoumoreplease, care-i un filmuleț extrem de drăguț. Rost să spun că am plâns, nu are. Am găsit cântecul ce are să-mi fie obsesie pentru câteva zile, am scris pe-un bilețel ”There’s someone out there for anyone” și am re-realizat că-mi plac foarte mult bărbile.

Am mancat compot. Am pus sâmburii de la cireșe în mână. Bunica, de câteva borcane, pune și-o bucată de coajă de portocală ce-i rafinează gustul. Ascultam Gray or Blue, și m-am trezit privind la sâmburi (și mai ales dincolo de ei). Erau de-un roșu-vișiniu frumos și străluceau de uzi în lumina de neon. De-aș fi fost singură sau acasă, mi-aș fi fotografiat palma ce le era suport. N-am făcut-o.

Pentru când se va restabili vremea frumoasă, am făurit un plan. Am să bat tot orașul la pas, să cumpăr zece lucruri nesemnificative și ieftine, precum: o cutie de chibrituri, un elastic de păr, o gumă, un bec, un creion. Deocamdată sunt cinci la număr, mai aștept idei. Am să revin după cu traseul și cu o fotografie drept dovadă. Iar când spun tot orașul, spun din Copou până în CUG, din CUG până în Alexandru, Podu Roș șamd.

* the picture is taken from: http://www.flickr.com/photos/paulbence/272584896/

Seara, 30

Vocea lui Bob îl anunță pe Robert Plant.

Critic. Critic foarte mult. Critic în special ceea ce nu e ca mine. În partea ce-mi pare mie inferioară. Spre superior, admir și tânjesc. Mai ales, invidiez. Da, sunt un păcătos mediocru...

Un păcătos mediocru care mai niciodată nu se gândește la moarte, nu se gândește la propria ființă ca la ceva efemer. Nu că n-ar fi. Doar că imaginea asta-i lipsește din grijile cotidiene.

În altă ordine de idei, aș fi vrut ca Dumnezeu, când ne-a creat, să ne fi implantat în timpan un butonaș pe care să-l apăsăm cu puterea minții atunci când nu mai vrem să auzim ce e în jur. Și în loc, să ne încânte Strauss, par example. În cazul ăsta oare, acum mulțumeam că am fost scutită să aud unele sau îmi ziceam, cu părere de rău, că am pierdut altele? Granița e prea subțire.

Ascultând Claire de lune, mă întreb ce face oare genunchiul lui D. Ajungând la vechi prieteni, mă întreb dacă G. e la țară și-și admiră liliacul. Ajungând la G., mă întreb ce face M., căci ei doi seamănă atât de mult în mintea mea.

Oameni...

Astăzi astrele-mi spuneau, ca linie directoare pentru săptămâna ce vine, anumite lucruri ce s-au aflat defapt în linia directoare a întregii mele vieți. Mi s-a părut ironic și aproape sfidător. Când a venit mama, mi-a fost jenă.

Am terminat cartea (Jurnalul fericirii). Am văzut și documentarul (Fortul 13 Jilava http://fsanp.ro/index.php/2010/12/video-fortul-13-jilava/) făcut în 2010, de ziua drepturilor omului. Ar trebui să tac, să nu spun nimic. E cu mult deasupra înțelegerii mele. E o experiență pe care n-o poți înțelege oricâte cărți ai citi, oricâte filme ai vedea, oricâte mărturii ai auzi. Și știi ce m-a mișcat cel mai mult? Nu pereții putrezicioși, nu paturile fără saltele și perne, mâncarea proastă, lipsa unei minime igiene sau bătăile paznicilor. Oamenii. Până și în condițiile acelea au fost unii care reușeau să râdă, să fredoneze pe ascuns jazz, să joace șah cu piese făcute din miez de pâine, să recite poezii sau să povestească romane. Da domnule...oamenii!