Luni no. 31

Sâmbătă. Am venit iar aici. Poftă de cafea în liniştea agitată de aici.

Exagerez prea mult la unele chestii şi-ar trebui să mă opresc. Să-mi concentrez atenţia asupra unor lucruri mai bune.

Fiecărei cărţi citite de-acum îi voi face o recenzie. Am să încep de mâine cu cartea primită de la bookblog.

Prea mult timp e pierdut în dileme de doi bani şi-n certuri fără soluţie. Prea mult mă macină ura care creşte în mine. Ranchiuna mai bine zis. E neproductivă. Încerc să iau lucrurile ca atare, cum sunt, fără a încerca să le dau explicaţii prea complexe şi fără să produc eu singură efecte negative.

Trebuie să fac puţină muncă de cercetare, să-mi dezvolt şi mai mult vocabularul. Să sintetizez importantul. Şi să trec mai departe. În tot. Am nevoie de ceva înspre care să se îndrepte tot timpul meu liber. Un scop.

Trebuie să-mi asum un comportament de-acum încolo. Să nu-mi fie frică de sinceritate. Să reuşesc să refuz, fără să-mi pese de refuzat. Vreau să fac mai multe. La vară, cred că trag o fugă până la Orăştie. De ce? Fiindcă mama a fost repartizată acolo când a terminat facultatea, şi-mi mai povesteşte amintiri. Poate o să intre în circuitul acela pe care vreau să-l fac.

Vreau să mă ţin şi de lucrurile pe care le-am început, şi să nu mă sperie greutăţile care or să apară pe parcurs.

Odată cu sfârşitul vacanţei, lucrurile vor începe să se agite. Ştiu asta. Tot ceea ce sper e să rămână agitate.

E sfârşitul lunii ianuarie. O lună în care mi-am demonstrat că dacă îmi pun ceva în cap, reuşesc.

N-am să mă leg la cap fără să mă doară, ci am să aştept. Am să ies mai mult şi-am să citesc mai mult. Şi-am să mă implic în viaţa mea mai mult. Ca să culeg, mai apoi, roadele.

Voiam să-mi iau o agendă şi n-am apucat. O am pe cea veche cu mine, iar în paginile ei am găsit tot felul de notiţe şi cărţi pentru licenţă. O să urmeze multe proiecte şi disertaţia. Mi-am promis, după experienţa din semestrul acesta, că următoarele proiecte am să le fac la timp. Ştiu că mi-am mai promis de multe ori treaba asta, şi niciodată n-am respectat-o. dar acum am ceva mai multă voinţă, cred, şi ceva mai multă determinare.

Azi a fost cald. A fost aproape o zi de primăvară, exceptând petecurile de zăpadă din parc.  Cofy alerga de colo colo iar eu încercam să inspir cât mai mult aer însorit, cu nasul meu roşu, înfundat şi răcit. Boala, mereu boala, îmi provoacă toate accesele de frică şi singurătate.

Reciteam gândurile din primele zile ale anului. Planurile. Am să le imprim pe ceva şi-am să mi le ţin mereu la vedere. Să-mi aduc aminte, eu de eu.

Voinţa, voinţa, voinţa. N-or exista oare pastile pentru voinţă? Vacanţa asta ar fi fost percetă pentru planul acela de a mă lăsa de fumat. Dar uite, că tocmai mi-am luat alt pachet de ţigări. De azi într-o săptămână am programarea pentru consultaţia la ochi. Uh, abia aştept. Mi-ar trebui şi niscaiva analize la sânge, peste care am să trec, probabil, mai mult din frică.

Dacă pentru ziua de azi n-m avut nici un plan, nu am făcut nimic. Mi-ar trebui un plan pentru mâine, atent făcut, plan de duminică. Ochii încep să mă obosească. Încep cartea azi şi sper s-o termin cât de repede. Apoi recenzia. Nu aici, ci pe foi. Foi albe.

S-a adunat lume aici şi zgomotele încep să mă deranjeze. Nu mai aud ce se vorbeşte la masa din colţul opus(de la vârsta de 12 ani a lui Iisus, se ajunsese la Parlamentul României, unul dintre ei îşi căuta pachetul de ţigări, întrebând chelnerul dacă nu l-a văzut, şi-apoi am pierdut firul). E aşa multă lume încât a mai rămas o singură masă liberă. Curios sau nu, cea din mijloc. Urmează să plec şi eu, s-aprind veioza şi să mă baricadez în pat. Zurgălăii de la brăţara de la mână sună neîncetat, şi mai rămân de afat încă trei note.

  

Refugiu? De asta tot merg în cafenele? Nu mai am cuvinte pe care să le scriu, dar totuşi, aici sunt. Fug de liniştea casei. De ce?

Cartea e greu de citit din cauza termenilor specifici.

Nu ştiu de ce mă plâng, căci toată viaţa am visat să fug. De ceva. Înspre ceva. Mereu, mereu, planuri. Să plec. Şi mereu, mereu, cu mici excepţii, rămân. La toate cele bişnuite. Mi-e dor de tren. Doar pentru nou. Pentru oameni noi. Pentru baruri noi. Dar mereu e ceva care mă opreşte.

Este foarte uşor să nu-şi fie frică atunci când ai curaj. Replica unui copil de 12 ani, din reclama radio pentru Cronica cârcotaşilor. Şi? N-are oare dreptate?

Ar trebui să văd iar filmul acela. Ţin minte doar un sfat. Scrie cu inima. Scrie, scrie tot ce-ţi vine în cap. Doar că mie nu-mi mai vine în cap nimic. E blac, totul. Totul se reumă ori la tristeţi, ori la gânduri ce uneori  nu-şi au locul, ori la vise. Şi m-am săturat să le tot aştern, şi să rămână doar aici. Degeaba, cred, am să printez ce vreau să fac. Or să rîmână doar acolo. Din patru opţiuni, nici una nu mă mulţumeşte. Am devenit foarte pretenţioasă. Nu încep nimic dacă nu vreau cu adevărat. Îmi încalc propriile sfaturi, în perioada asta înţelegând exact cum se simţeau ele. Fără chef. Fără chef! Le înţeleg perfect. La ce bun totul? De ce să fie doar pierdere de timp? Nu se merită. Avem ce face cu timpul nostru. Sau nu?

Am crescut şi-am devenit exact ce nu voiam să devin. Un monstru care are nevoie de cuvinte dar nu are ce spune. Un monstru care a încetat să mai exprime banalităţile frumoase şi mici ale vieţii exterioare. Un monstru care a început să-şi expună banalităţile vieţii interioare în lumină negativă şi plângăcioasă. În ultimul timp folosesc apelativul "monstru" pentru persoana mea mult prea des.

 Când am plecat de acasă, am pus pauză la film. Exact în momentul în care personajul principal aflase că mama lui a murit. Plângea. Atunci am deschis Nu am chef azi, şi-am început să zâmbesc tâmp. De ce m-a cuprins instantaneu o stare de bine n-o pot şti. Nu e ca şi cum piesa îmi aminteşte de ceva anume. Poate de pauzele de ţigară din timpul sesiunii în care mă apucau vocalizele şi cântam piesa asta. Dar când avem noi chef? Zâmbeam tâmp şi-am ieşit afară cu Cofy. Soarele era călduţ. Mi-am zis că-mi trebuie ochelari de soare, şi mi-a venit în cap figura lui C. cu ochelari, în zilele de după beţii crunte. Ochelarii pe faţa lui exprimă mahmureala.

Mă gândeam…în zilele însorite, raportul arată foarte bine. În cele înnorate, raportul e nul. Totul depinde de stare.

Poate că greşeala imensă a vieţii mele a fost faptul că mereu am visat. Şi cum socoteala din vise o depăşeşte cu mult pe cea din viaţa reală, am ajuns aşa. Societatea, modul de petrecere a timpului liber, şcoala, profesorii, colegii şi în special prietenii, arată diferit noaptea, în vis. Realitatea zilei mă deprimă uneori. Apoi, vin stările cu crize de râs şi zâmbete tâmpe. Poate tocmai de la discrepanţă. Pe care în cele din urmă o accept.

Îmi amintesc cum cineva îmi spunea că am nevoie de cineva care să mă ghideze. Toţi mă ghidează, fără s-o ştie nici ei, nici eu. Îmi amintesc discuţiile interminabile cu G. Îmi amintesc şi cearta, şi ruptura ireversibilă. Poate că e păcat că s-a întâmplat aşa, însă unele lucruri nu sunt dispusă să le accept de la absolut nimeni. Iar unele lucruri nu sunt uitate şi nici  iertate în veci. Lui A. îi place să vorbească prea mult. Măcar nu simte să-mi impuie capul cu sfaturi. Discuţiile nu sunt oricum sincere. Nu am găsit încă omul pentru asta. Nu ştiu dacă îl voi găsi vreodată. Omul acela din filmele bune, sau din cărţile scrise bine. Aş ieşi la o cafea cu I., oricât de ciudat ar părea. Dar să fim doar noi. Nu ştiu ce prietenie s-ar lega, dar o văd asemănătoare, din multe puncte de vedere. C. a folosit cuvântul magic. Păcat că habar nu are ce înseamnă pentru mine. Păcat că habar nu are că nu se rezumă la cafele în zile de mahmureală, sau ieşiri la teatru. Dar orice lucru are un început.

Aşa cum am făcut cu jurnalele, ar trebui s-o fac şi cu R. Cu el cred că aş putea sta ore întregi de vorbă, fără să mă acresc. E. e iarăşi un om ok. După vacanţă, când ne-om întâlni toţi, am să analizez în linişte.

Sunt legată de culoarea negrului. Iremediabil.

Mă uit în josul documentului. Atâta amar de pagini… şi pentru ce? Nici nu mai ştiu de ce şi cum am început. Şi care a fost nevoia. S-au stricat atâtea pe parcurs…că mă sperie. Chiar nici un lucru început bine nu poate continua la fel? Toate trebuie să intre în letargia aceea mortală? Doar ca să se stingă încet? Şi să intre în putrefacţie? De ce nu mai fac poze?

Dintre toate cafelele la care m-am angajat, ceaiul cu A. îl aştept cel mai mult. Mi-e frică de el, aşa cum mi-era frică de vinul cu B, aşa cum mi-era frică de târgul lui A. Şi se pare că frica e un lucru bun.

William Blake spunea: "it is easier to forgive an enemy than to forgive a friend."

Îmi vine în minte peisajul acela pe care l-am suprins într-o poza, cu ajutorul unui bucheţel de flori aşezat pe un trunchi de copac tăiat. Poieniţa cu brazi verzi, cerul de-un albastru îngeresc şi vacile care păşteau fără păsare.  Căldura şi aerul curat. Liniştea şi lacrimile. Furnicile. Aş merge acolo iar, să sar peste gardul cu sârmă, să mă aşez pe iarbă şi să stau acolo cu mâinile sub creştetul capului. Să privesc norii cum alunecă pe cer şi să zâmbesc. Fiindcă ştii, chiar aş zâmbi. Orice om care nu zâmbeşte la aşa ceva nu e om. Un om care nu se bucură de frumuseţea naturii şi caută mereu mai mult şi mai mult, fără să se-oprească să respire aerul locului, nu e om. Pînă şi mirosul putrezicios al frunzelor de pe munte e de-o minunăţie greu de exprimat în cuvinte. Trebuie să fii acolo să simţi. Mi-e dor de tren. Mi-e dor de-o fugă şi de căţeii din staţiile de tren. Şi de oamenii ciudaţi pe care-i întâlneşti prin gări.

"El în nanosecunda aia era fericit."

Nedreptatea neasumată şi neexplicată mă doboară. Mă scârbeşte şi-mi răpeşte orice fărâmă de a mai încerca, de a merge mai departe. Săptămâna se-ncepe cu mulţi nervi şi cu chef de nimic. Cu dezamăgire şi cu o reîntoarcere la vechile frici şi la vechile lipsuri.

Realizez acum că nu am nici un adăpost. Iar ceea ce-i probabil cel mai grav, este faptul că toate lucrurile astea nu mă doboară ci mă înrăiesc. Poate doar pe moment, dar mă.