Amănunte

Of, mi-au distrus cafeneaua. Nu ţi-am spus. I-au schimbat mobilierul, acum e alb şi negru, fotolii de piele ecologică – adică muşama, minimalist. Au dispărut mesele înalte şi scaunele simple de lemn. Au dispărut culorile pastelate de pe pereţi sau de la perdeluţe. Au dispărut toate tablouaşele şi oglinzile de pe pereţi. Acum sunt sterpi. Două poze cât peretele – una cu Paris, alta nu ştiu cu ce. Şi-atât. Strică până şi pofta de cafea, dacă ai mai pomenit aşa ceva.

            Ieri a fost furtună. O aşteptam de mult. Şi în primă fază, trebuie să recunosc, am crezut că cerul mă păcăleşte, se colorează doar puţin şi-apoi îşi lasă norii purtaţi prin alte părţi. Îmi ştii obsesia cu furtunile. Mă calmează într-un mod în care nu-l înţeleg. A început ploaia, aerul a devenit niţel mai respirabil, am ieşit în balcon să citesc. Fulgerele se desenau în faţa mea. Cu ochii când în carte, când în cer, la pescuit de fulgere. Mereu mi-a plăcut să desenez fulgere, în creion. Poate fiindcă ele n-au o formă stabilă şi cum eu n-am avut talent la desen niciodată, puteam să le desenez oricum, că tot bine le desenam. Tuna, tuna atât de tare încât şi cel mai aprig criminal ar fi tresărit. Parcă sunt un mic pui de furtună.

            Te-ai oprit vreodată la gândul că eşti prea mic şi înfumurat, din moment ce îi ceri naturii ceva? Mie mereu mi se întâmplă, şi parcă mă ruşinez. Un tunet îndepărtat, m-am gândit cu părere de rău...gata...asta a fost...furtuna parcă era o căţea ce se retrăgea cu coada între picioare. Dar apoi, ca o leoaică, a revenit şi mai puternică. Bătălia se dădea acum pe jumătate de cer. În spate se înseninase şi ieşise soarele. Blocurile din faţă erau de-un alb strălucitor, deasupra lor, cerul negru. A fost prima oară când am văzut un curcubeu pe cer negru. Abia se distingea.

„O viaţă de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viaţă de om care a iubit lumea şi a străbătut-o e şi mai cu neputinţă de povestit. Dar când omul acesta a fost un pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii şi ale nenorocirii străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viaţa lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însuşi, apoi pentru cei ce trebuie să-l asculte. Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieţii unui om cu temperament puternic, zbuciumat şi, în acelaşi timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieţi. Frumuseţea trebuie s-o cauţi de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănuntul? Cine-l poate gusta? Şi mai ales, cine l-ar putea înţelege?”

                        Chira Chiralina, Panait Istrati, p. 136

Am luat 10 la disertaţie. N-am simţit nimic. Uşurare că a trecut, dar parcă primisem nota unui proiect absolut neimportant. Lucrarea mea nu a fost perfectă, dar am vândut-o bine. Am multe probleme. Cred că ţi-am mai spus, un alt prieten îmi spune mereu că mă învinovăţesc prea mult pentru lucruri care nu ţin de mine. Ieri îmi spunea cineva (culmea, care mă vedea pentru a doua oară în viaţă) că îmi construiesc prea multe ziduri şi mă închid singură între ele. Aşa e şi cu nota asta. Şi cu toate reuşitele mele mici, de altfel; le pun pe baza norocului sau a întâmplării, nicidecum pe munca mea. Ar trebui să mă bat mai mult în piept.

„Căci bunătatea unui singur om este mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.”

Poate că noi vedem lumea prin alţi ochi.