30

Credeam că e lună plină...defapt, mă gândeam că e o posibilă explicaţie. E doar în ceaţă. Ziua a fost ciudată încă de la început. Senzaţia aceea nici acum nu mi-o pot explica. E posibil să fi visat înainte... Mi-am amintit de scările de la bunica. Cele de la mijlocul casei. Mă vedeam, mică, cum stăteam pe prima treaptă, lipită uşor de balustrada aceea din piatră, cu forme din fier. Simţeam. Cât e de rece piatra, cât e de prăfuită, porozitatea, vedeam gângăniile mici ce se plimbau pe acolo şi simţeam mirosul fierului. Azi dimineaţă.

Încerc acum să-mi dau seama dacă scările mai există, după renovare. Nu ştiu. Nu văd. Văd doar imaginea curţii prin grilajele de fier, văd imaginea curţii de sus, de când mă cocoţam pe una dintre balustrade. Balustradele, tot din piatră, ca un soi de topogan, ştii? În forma aceea.

Nu mai ţin minte cum îl chema pe prietenul lui S. Ştiu că mă suia pe creanga nucului şi glumea că mă lasă acolo. Pe-atunci eram altfel...

Apoi am văzut câteva rochii de mireasă oribile. Şi mi-am dat seama că...eu dacă aş nimeri în vreuna, oricum ar fi ea, m-aş sufoca. Am realizat acum că problema nu e albul, problema nu e faptul că nu am încredere... hm ... cred că m-aş simţi într-o cuşcă. Un iron maiden.

Furtuna nu a ajutat, iar la plimbare am văzut spaţiile verzi din faţa blocului, care au fost transformate anul trecut în parcare. O vedeam pe Cof sub brazi. Ce s-o fi întâmplat cu brazii?

I don’t know...I feel like everyone is going up, and I’m going down.

Şi nu ştiu ce-a fost cu acei ochi înlăcrimaţi.

28

„Să uităm necazul, copile!...Rostul nostru aici pe pământ este ca să ispăşim, asta-i viaţa...Dar Dumnezeu vede!...”

Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, p. 254

Şi eu am momente în care simt că cerul e de plumb şi-mi stă pe umeri. Şi eu am momente în care mă simt ca şi cum aş sta culcată cu faţa în noroi şi-aş avea un spaţiu foarte mic ce-mi permite (încă) să respir. Sunt ipocrită uneori. Dar strâng din dinţi şi afişez un zâmbet. Oricât ar fi el de crispat. De cele mai multe ori îmi reuşeşte. Alteori, cad şi nici măcar nu încerc să mă agăţ cu unghiile de ceva. Cad în gol, iar căderea ţine zile întregi.

Azi mi-am dat seama cel mai clar de faptul că mama nu poate şi nu ştie să asculte. Nu poate, şi cu asta basta. Prin asta şi prin felul meu de a fi se explică toată relaţia.

Şi poate că m-am săturat şi eu să tac. Dar dacă nu tac, isc prea multă durere. Iar ciocanul şi nicovala rămân pe posturile lor, mereu, mereu.

Am văzut că se poate şi altfel. Am văzut, la „început de drum”, felicitări sincere şi bucurie. Am văzut că se poate şi cu zâmbetul pe buze, fără stres şi fără întrebări stupide. Ca să nu mai vorbim de alte lucruri. Unii sunt consturiţi altfel. Unii cred că printr-o hărţuială continuă, ajută. Unii cred că dacă bagă frica în tine, te ajută.  Că dacă îţi toacă nervii până la epuizare, te ajută.

N-am mai vorbit cu bunica de o săptămână. Şi nu prea semăn cu nimeni din familie la caracter, căci încă nu s-au obişnuit. Problema lor.

Să le duc câte o căruţă de bani, să înoate în bani, să le sticlească ochii şi să rămână în paralizia aceea.

Şi ne întoarcem şi reîntoarcem în alcool. Mereu. Dimineaţa cafea, la prânz ţigări, seara alcool, alcool, cât mai mult alcool.

Am impresia că nu mai am nimic. Doar lanţurile groase de la picioare care mă ţin într-un loc. Nu mă lasă să plec nicăieri. Doar cu privirea, iar asta îmi face şi mai mult rău. Să vezi, să vrei, şi să nu poţi atinge. Să fie la doi paşi de tine, dar tu să rămâi încremenit pe loc. Erupi doar în interior, iar până la urmă o să faci implozie.

Îţi aminteşti oare că era o vreme în care mă sunai la 2 noaptea, plângând, şi spuneai că vrei să te spânzuri că nu mai suporţi sta acasă? Sau când n-aveam unul dintre noi bani de cafea sau ţigări şi făceam ce făceam să ne descurcăm? Când aveam discuţiile acelea „serioase” despre relaţii sentimentale şi câte şi mai câte, de ne miram şi noi? Acum nu mai contează nimic din timpul acela...acum am crescut, nu-i aşa?

„Erau nişte suflete mici, născute moarte, aşa că socotii zadarnic să le destăinuiesc planurile mele.” p. 264

concluzie

Am mâna zgăriată de parcă m-ar fi lovit cineva în repetate rânduri cu un trandafir plin de spini. La urma urmei, cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla dacă aş pleca într-o ţară cu război ca şi voluntar ar fi să primesc un glonţ în cap. Ceea ce nu e chiar atât de rău.

"[...]o altă lege absolută o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptățirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde și caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înșelăciunii, denunțului; în toate acestea fericirea e obținută de la altul. E luată.)" Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt, p. 366

Mă agit mult, mă stresează cele mai mici lucruri. Până şi lista de cumpărături îmi dă bătăi de cap. Trebuie să mă liniştesc, să mă potolesc, să le iau uşurel, pe rând. Să-mi reiau tabieturile de acasă, să nu mai pun la suflet toate prostiile din jur. De exemplu, îmi pare imposibil să nu cunoşti măcar amănunte din cineva în decursul anilor. Să nu vrei, şi tot îţi sar în faţă.

Cât despre film, nu mi-am imaginat niciodată oamenii din Paleolitic ridicând degetul mic atunci când servesc ceaiul, însă discuţia e mult prea lungă. Sau cel puţin nu simt că mă pot exprima cum trebuie aici, acum. Tâmpite întrebări. Tâmpite rău. Ce, conştiinţa s-a născut mai târziu? Mi-e greu să cred. Iar dacă eu pot să cad în contemplare când am doar asfalt şi claxoane de maşini în jurul meu, ei de ce n-ar fi fost capabili să intre în aceeaşi stare când tot în jur era natură şi era de o frumuseţe infinită? Fiindcă nu aveau cu ce s-o compare? Se prea poate. Dar nu cred că soarele roşu care apune într-un ochi de apă poate lăsa pe cineva indiferent.

Uite, nu mai reuşesc să termin nimic. Am început trei cărţi. Una dintre ele, culmea, a lui Paler, nu prea mă prinde. Pe celelalte le târâi. Nu că n-ar fi interesante. Doar că târâi tot în ultimul timp.

Faptul că n-am viziunea macro e lucru ştiut de mult. Planuri de zece ani, niciodată. Dar mă sperie faptul că voiam să fac o prostioară de agăţat pe un perete cam golaş şi n-am nici un plan. Din ce, cu ce, când, în ce fel, rotund sau nu... habar nu am. Nu văd. Nu mai văd. Nu mai scriu. Nu mai merg...nu mai am cafenea! Şi nici chef. De nimic.

Mai nou începe lumea să întrebe când mă mărit. Nu mă mărit. „Nu, că vai, stai să vezi, hihi hihi ha, hi haha când o veni... hi hi ha”. Când o veni. Dar acum asta cred.

Şi încă ceva. Încerc să nu jignesc pe nimeni prin cuvinte. Încerc să le aleg cu grijă, fiindcă ştiu că atunci când scapi porumbei, jignirea e şi mai mare din cauză că eşti sincer. Îi mai scap şi eu din când în când. În fine. M-am întristat. M-am întristat chiar dacă îmi dau seama că n-am motiv serios, fiindcă lumea e aşa cum e şi n-are să se schimbe niciodată.

Păcătuiesc prea mult. Greşesc infernal. Şi orice s-ar întâmpla, eu tot o să-mi asum o parte din vină. Orice, orice, aşa-s construită, aşa m-am educat.

Concluzie

Nu-mi pare rău de calea pe care am ales-o şi nu văd tot timpul acela ca fiind unul pierdut. 

Amănunte

Of, mi-au distrus cafeneaua. Nu ţi-am spus. I-au schimbat mobilierul, acum e alb şi negru, fotolii de piele ecologică – adică muşama, minimalist. Au dispărut mesele înalte şi scaunele simple de lemn. Au dispărut culorile pastelate de pe pereţi sau de la perdeluţe. Au dispărut toate tablouaşele şi oglinzile de pe pereţi. Acum sunt sterpi. Două poze cât peretele – una cu Paris, alta nu ştiu cu ce. Şi-atât. Strică până şi pofta de cafea, dacă ai mai pomenit aşa ceva.

            Ieri a fost furtună. O aşteptam de mult. Şi în primă fază, trebuie să recunosc, am crezut că cerul mă păcăleşte, se colorează doar puţin şi-apoi îşi lasă norii purtaţi prin alte părţi. Îmi ştii obsesia cu furtunile. Mă calmează într-un mod în care nu-l înţeleg. A început ploaia, aerul a devenit niţel mai respirabil, am ieşit în balcon să citesc. Fulgerele se desenau în faţa mea. Cu ochii când în carte, când în cer, la pescuit de fulgere. Mereu mi-a plăcut să desenez fulgere, în creion. Poate fiindcă ele n-au o formă stabilă şi cum eu n-am avut talent la desen niciodată, puteam să le desenez oricum, că tot bine le desenam. Tuna, tuna atât de tare încât şi cel mai aprig criminal ar fi tresărit. Parcă sunt un mic pui de furtună.

            Te-ai oprit vreodată la gândul că eşti prea mic şi înfumurat, din moment ce îi ceri naturii ceva? Mie mereu mi se întâmplă, şi parcă mă ruşinez. Un tunet îndepărtat, m-am gândit cu părere de rău...gata...asta a fost...furtuna parcă era o căţea ce se retrăgea cu coada între picioare. Dar apoi, ca o leoaică, a revenit şi mai puternică. Bătălia se dădea acum pe jumătate de cer. În spate se înseninase şi ieşise soarele. Blocurile din faţă erau de-un alb strălucitor, deasupra lor, cerul negru. A fost prima oară când am văzut un curcubeu pe cer negru. Abia se distingea.

„O viaţă de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viaţă de om care a iubit lumea şi a străbătut-o e şi mai cu neputinţă de povestit. Dar când omul acesta a fost un pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii şi ale nenorocirii străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viaţa lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însuşi, apoi pentru cei ce trebuie să-l asculte. Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieţii unui om cu temperament puternic, zbuciumat şi, în acelaşi timp, aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieţi. Frumuseţea trebuie s-o cauţi de cele mai multe ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănuntul? Cine-l poate gusta? Şi mai ales, cine l-ar putea înţelege?”

                        Chira Chiralina, Panait Istrati, p. 136

Am luat 10 la disertaţie. N-am simţit nimic. Uşurare că a trecut, dar parcă primisem nota unui proiect absolut neimportant. Lucrarea mea nu a fost perfectă, dar am vândut-o bine. Am multe probleme. Cred că ţi-am mai spus, un alt prieten îmi spune mereu că mă învinovăţesc prea mult pentru lucruri care nu ţin de mine. Ieri îmi spunea cineva (culmea, care mă vedea pentru a doua oară în viaţă) că îmi construiesc prea multe ziduri şi mă închid singură între ele. Aşa e şi cu nota asta. Şi cu toate reuşitele mele mici, de altfel; le pun pe baza norocului sau a întâmplării, nicidecum pe munca mea. Ar trebui să mă bat mai mult în piept.

„Căci bunătatea unui singur om este mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.”

Poate că noi vedem lumea prin alţi ochi. 

Scrisori III

Dragă G.,

Am putea, oare, spune despre noi că suntem doi epistoleri?

Mă aflu iar într-una din stările mele (uşor) depresive, stări pe care niciodată nu ştiu să le explic sau să le remediez.

Eram într-un parc, acum ceva timp, şi-un domn în vârstă – să fi avut 80 sau chiar 90 de ani – îmi spunea bancuri. Unele deocheate. Avea un soi de lumină ciudată în privire, chiar dacă ochii lui cândva albaştri erau mai şterşi. Mi-am zis, eh, e bătrân, n-o avea cu cine vorbi, cine ştie...plus, bancurile nu sunt deloc proaste.

Apoi îmi zice Domnişoară, ştiţi, în viaţă e foarte important să râdem şi să fim binedispuşi. Să încercăm să nu avem prea multe griji şi să nu ascultîm toate prostiile de la televizor. Râsul şi mişcarea, astea două, astea două sunt foarte importante. Eu am o vecină la bloc care stă mereu în casă. Şi-i spun Hai bre în parc, la aer, la mişcare. Ştiţi ce-mi spune ea? Că aşteaptă moartea. Eeeei, eu n-o aştept. Las-o să m-aştepte ea pe mine!

Ştii ce mi se pare mie, G.? Că bărbaţii sunt mai plini de viaţă decât femeile. La orice vârstă, de la 20 la 90 de ani. Ei glumesc şi râd, noi vorbim despre probleme, oale şi nepoţi. Noi parcă ne-am născut cu sufletul bătrân, zău aşa. O să fiu acuzată şi de misoginism acum. Poate că e din cauza falsului cadru moral în care avem impresia că trebuie să trăim, doar fiindcă suntem femei. Că....vorba ta, dă bine.

Şi ce G., dacă nevasta lui Damaschin era nimfomană? Ce dacă se tăvălea prin porumb şi cu doctorul veterinar, şi cu inginerii, şi cu profesorii navetişti şi cu toţi tractoriştii? Dacă aşa voia să fie ea, cât mai primitoare?

Scrisori II

Dragă G.,

Citisem azi undeva că primul lucru pe care trebuie să îl faci atunci când vrei să scrii este să începi să scrii. Nu contează despre ce sau cum, lucrurile acestea vor veni pe parcurs, după ce se obişnuieşte peniţa să alunece pe hârtie.

                Nu ştiu dacă ţi-am povestit despre spaima pe care am tras-o atunci când am văzut lacăt pe poarta cafenelei. Ţin minte că purtam o bluză de-a mamei fiindcă nu îmi adusesem destule haine şi se stricase vremea. M-a încurajat totuşi o prietenă spunându-mi că probabil renovează. Au ei, cafeniştii de-acolo, obiceiul ăsta. Mereu schimbă perdeluţele, tablourile şi culoarea de pe pereţi. Oricum, cel mai intrigant tablou de cafenea se află într-un alt loc. E o fată îmbrăcată într-o rochie roşie, cu spatele gol, ce ţine în mâna stângă un pahar cu vin şi stă în faţa unui pian. E cu spatele şi mereu îmi vine să-mi tot schimb locul, poate, poate, măcar un profil să zăresc.  Aştept să ajung acasă să văd dacă îmi mai există cafeneaua. Am să te ţin la curent.

Zilele astea parcă-s moarte. Mi-am propus să nu fac nimic şi nu am făcut nimic. Merit şi eu câteva zile ca astea după tot stresul cu disertaţia. Ştiu, nu ţi-am spus nimic de ea, aştept s-o susţin să-ţi dau detaliile finale. Acuşi e, într-o săptămână.

Nici vântul nu bate, nici soarele nu se joacă, totul parcă stă în aşteptare. Iar eu nu-mi găsesc locul.