Un soi de...

Ştii ce înseamnă să fii liber? Eşti liber atunci când în prima zi când ai ajuns acasă aştepţi seara ca să ieşi cu căţelul la plimbare, pe vechea rută, până în parc. Când ai impresia că vântul adie uşor doar pentru tine, când ai impresia că oraşul e uşor schimbat şi aşteaptă să-l redescoperi. Eşti liber atunci când fredonezi pe stradă ceva piesă ce-ţi cântă în căşti. Eşti liber atunci când ai papuci de-un soi de roz, şi te porneşti spre cafenea. Când ai pe tine bluza albastră şi lălâie a mamei, fiindcă tu nu ţi-ai adus haine potrivite pentru vânt. Când bluza flutură şi stă strâmbă din cauză că într-un buzunar ai telefonul. Când te simţi ca un clovn din cauză că ai papuci de-un soi de roz (!). Când ai părul ciufulit, cearcăne la ochi, vânătăi de la injecţii şi obrazul umflat din cauza infecţiei de la măsea. Eşti liber când vezi că pereţii exteriori ai cafenelei sunt de-un soi de roz asemănător cu papucii din cauza cărora te simţi ca un soi de clovn.

            Nu te simţi atât de liber atunci când vezi lacăt pe poarta cafenelei, dar oricum aveai chef de o plimbare mai lungă, aşa că ajungi în crâşma care te-a  găzduit câteva veri la rând.

            Ieri era aşa:

N-am cumpărat bujori. A primit mama de la cineva un buchet. Dar sunt roz. Miros a dulceaţă, ce-i drept, dar bujorii trebuiau să fie sângerii, eu aşa-i ţin minte la bunica. I-am pus în vază fără sentiment. I-am pus în vază doar ca să nu moară.

Infecţia nu trece. Nu scoatem încă măseaua. Eşti foarte vulnerabil atunci când eşti bolnav. Se acutizează singurătatea fiindcă n-ai cui să te plângi. Te simţi într-un hău adânc din care n-ai cum să ieşi, oricât ai da din coate, oricât ai zgâria zidurile cu unghiile. E întuneric şi stai pe un lut rece şi nu ai cum pleca.

Am negru pe la ochi, ca de obicei. În fine. Ideea este că zilele trecute mi s-a făcut frică de amintiri. Am mai spus asta ieri, când am început să scriu. Dar am şters apoi tot. Nu ştiu de la ce a pornit. Ori de la un film, serial, sau ceva vers dintr-o piesă. Iar frica asta este oarecum aberantă, fiindcă şi în prezent am un trecut, şi nu simt nici un soi de.... şi acum am amintiri, şi nu am nici un gust amar. Dar tinereţea amăgeşte : mai avem timp...

Bănuiesc că-mi va fi frică de amintirile ce-s acum prezent. Cândva, departe, în viitor, fiindcă mi se pare mie că atunci nu va mai fi timp.

Mai bine whisky în pahar.

(Azi la ştiri se prezenta faptul că elevii noştri sunt chiulangii. Exact cum am fost şi noi, exact cum vor fi şi cei care urmează. Ei cumpără cu 10 lei scutiri ştampilate în alb şi le completează singuri. Ei au „pleomonii” de-o zi. Copiii de la masa de lângă mine chiulesc de la şcoală. Comentează Eurovisionul. Sâc! Nu le place Zale...ilah. Probabil ei n-au pleomonie.)