Can I ?

“Am vazut trei lucruri ce aveau culoarea pe care o aveam si eu. Paunul, pantalonii baiatului din statia de autobuz si pasarea ce cauta firimituri langa banca. In rest, verde, salcami si soc. Gaze ce se jucau intr-o raza de soare ce-a trecut prin copaci, un gandacel de fetita mov ce se juca cu tatal ei galben, si-o pereche de batranei ce se tineau de mana. Dumnealui avea mainile la spate si-i lucea verigheta in soare. M-am intrebat cam cate zeci de ani trebuie sa aiba urma de pe deget.
Ceea ce m-a impins afara, in parc, a fost lipsa ploii de azi. Dar, asa cum ne dorim un lucru doar pana in momentul in care il capatam, acum, stand pe banca, mi-as dori o ploaie tare de vara. Sa ma mature in calea ei.
Sunt in plin soare. Cateva frunze de pe ramura unui tei mic probabil coloreaza umbre pe fata mea. Incepe sa se-ascunda dupa casa, soarele. Privindu-l direct in ochi, imi dau seama cat si de ce sunt atat de fericita. Chiar daca aici singura, chiar daca departe, chiar daca altfel, chiar daca in mod diferit. Chiar daca in tenisi :) chiar daca se cearta pasarile prin frunzis deasupra mea. Chiar daca, in timpul in care am scris randurile astea, soarele s-a ascuns de tot si m-a lasat necolorata.
Nici gazele nu se mai vad.”

Asta cred ca a fost ieri dupa amiaza. Eu asta fac atunci cand ma sufoc si vreau sa fug. Ajung in vreun parc, de obicei insotita cu muzica. Ieri ma miram ca prinsesem ceva muzica buna la radio. Am ascultat apoi si un concert de muzica clasica. Vioara. Suna depresiv, in apusul soarelui.
Tot ieri, insa pe seara, m-a sunat David sa ma cheme la Balena ; cantare cu chitari. Am venit inapoi pe la un doi jumatate noaptea, cu multa bere in sange. Cu zambet, cu voie buna. Inca fredonand. Nu stiam pe nimeni dar vorbeam cu toti. Iar de cantat, ori pe versuri, ori cu batai de palme, ori cu «mmmm » -uri. Luna era pe cer. Broasca in Balena. Catei. Multe peturi de bere goale. Fara frig, fara foame.
Astazi m-am trezit cu greu la ora 12. Scoala. Reactivarea stresului si-a fricii cu privire la licenta. Somnoroasa toata ziua. S-a intamplat o cafea pe-o terasa pe timp de furtuna cu ploaie si gheata. S-a intamplat un taxi pe strazile aglomerate si inchise ale Iasului. De meci.
Se intampla starea asta.
Nu mai caut si nici nu astept miracole de proportii mari. Nici eu, nu mai caut sfaturi sau raspunsuri la intrebarile mari. Ma multumesc jocurile de copii sau poate desenele lor colorate pe aleile parcurilor. Ma multumeste simplitatea. Am crescut, cred, si de aceea, nu ma mai intreb si nu mai vreau sa aflu. Viata ar fi banala cu certitudini. Asadar, viata, surprinde-ma !
Am o impresie ca de data asta nu mai merge asa cum a mers pana acum. E un lucru parca mai important. Pe care l-am tratat cu prea putina seriozitate. N-am sa iau nota mare la licenta, in caz ca voi lua o nota (in caz ca o termin). Insa ma surprinde faptul ca nu am nici un fel de parere de rau. Si probabil n-o sa am nici daca o sa primesc o nota mica. Nu spun ca nu ma intereseaza si nu ma streseaza. Spun doar ca parca nu-mi mai pasa asa mult de rezultat.
Astazi profesoara povestea de o studenta de-acum cativa ani, cu o teza de licenta facuta in graba. O studenta desteapta sid ezinvolta. Alexandra. A carei prezentare a fost extraordinara. Stapana pe sine si pe tema, cu argumente solide, si cu zambetul pe buze. Mi-o imaginam deja, roza in obraji, vazandu-i-se dintii de-un alb imaculat, si cu pletele in vant (asta fiindca ma uit la Scrubs). Invingatoare. Apoi am pus la indoiala existenta ei. Or fi fost studente cu prezentari bune. Dar nu Alexandra. Mi-am zis ca Alexandra e prototipul studentului cu incredere in sine. Mi-am zis ca Alexandra e legatura cu realitatea, e amanuntul ce da veridicitate povestii. Profesoarei ii place mult sa povesteasca. Incep sa ma intreb cat la suta din tot ce ne-a povestit a fost odata real. Stiu. Stiu, lasa-ma. Stiu ca nu veridicitatea conteaza, ci mai mult puterea exemplului. Insa imi displac oamenii perfecti, situatiile perfecte. Cele roz, fara punct de greseala.
Comunitatile virtuale ce mi-au ajuns la suflet, in ordinea aparitiei lor in timpul meu, sunt Jurnalele, Radio3net si nou-venitul RadioParadise.
Asta e boala mea de acum. Oamenii. Sunt flamanda de oameni. Flamanda de vorbe. De discutii. De idei si pareri si destainuiri. Nu stiu cat ma pricep la asa numitul proces de socializare. Nu stiu cat de multe stiu, nu stiu cat de frumos pot vorbi, nu stiu cat de exact pot exprima, nu stiu cat de interesante or fi cele ce le zic.
Dar au dat artificii astazi. De pe stadion. Cerul de ploaie se lumina ca intr-un tablou pictat in ulei. Lumina colorata mai mult, caci ele nu se inaltau foarte sus. Si am uitat sa ma uit dupa porumbita. Sigur sigur cloceste oua.
Plus, ca am impresia ca mai sunt si bolnava. Spatele m-a durut vreo 3 zile. Umerii, gatul. Asta fiindca am dormit stramb, venita de la petrecerea aceea cu colegii.
Toate, toate fug. Si ma simt trasa dupa ele. Ma simt intr-o lesa imaginara, prin care evenimentele ma tarasc dup-ale lor ritm. Defapt...nu stiu daca evenimentele ca atare sau modul in care le percep eu.
Astazi a venit ploaia dupa zece minute de cand am zis ca vreau ploaie. M-a revigorat doar pe moment. Azi am completat si un chestionar in care am cam mintit. Nimic important. Alimentatie, ore de somn, internet etc. Trec noptile si parca se diminueaza timpul odata cu ele. Si mai sunt de facut multe, tare multe lucruri. Ce tin de studiu. De administratie. De drumuri. De formalitati. Ma intreba chestionarul cat de multumita sunt de modul in care imi petrec timpul liber si de cat de multumita sunt de viata mea sociala.
Vin Iron Maiden prin august pare-mi-se. Si a murit Jean Constantin. Traim intr-o lume nebuna.