Fisuri

Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.

ValeriuButulescu

Am zăbovit jumătate de oră până am ieşit din casă. Decizia a fost un chin. Afară plouă, dar asta nu a fost niciodată problemă pentru mine. Era totul gri, m-am surprins stând în fotoliu, încălţată. Să da? să nu? Nu mă trăgea nimic, parcă aveam lanţuri la glezne. Oricum, singurul motiv a fost să ajung aici, să aştern şi gândurile astea. Nici măcar asta nu mai pot face. Le las începute pe tot felul de bilete şi le uit prin...în sfârşit... Aşa că vin aici, chiar dacă nici măcar cafeneaua nu mai este a mea. S-a înstrăinat mult prin schimbări, nu mai pot concepe filmul acela imaginat de G., din cuvinte şi umbre... Însă nu-mi rămâne decât să scriu.

Asta fac în ultimul timp. Nimic. Sau citesc. Singura plăcere pe care am avut-o recent a fost faptul că bibliotecara m-a lăsat la rafturi, în spate, să caut o carte pe care ea nu reuşea să o găsească. Era praf, lumină slabă şi sute şi sute de cărţi. Iz de bibliotecă. Nu am găsit ce căutam...însă jumătatea de oră petrecută acolo a fost plăcută. N-aş putea explica foarte clar de ce. Căutam Pagini de jurnal a lui Alexandru Tatos, într-un raft în care domnea haosul. Teatru, cinematografie şi sport. Steaua şi Fair play-ul lui Cristian Ţopescu. Mi-ar place să fiu bibliotecar. Mi-ar place să fiu şi poştaş. Iar aceste două meserii se bat cap în cap. Într-una este vorba de un scaun, în spatele unei mese, şi multe cărţi, iar în cealaltă este vorba de mult mers pe jos şi facturi. Contraste.

În ultimul timp simt că nu ştiu să fac nimic şi simt că nu valorez mai mult decât o ceapă degerată. O ceapă degerată nu poate face nimic. Sau cel puţin, strică tot.

Nu cer niciodată nimic iar ceilalţi nu înţeleg de ce am eu nevoie. Şarpele care-şi mănâncă coada. Cercul vicios.

Am mai spus asta...nu ne interesează cotidianul celorlalţi, mai ales când cotidianul nostru e fericit. Dar nu ne interesează cotidianul celorlalţi nici când cotidianul nostru e trist. Aşa suntem noi construiţi. Egoişti. Fiecare se raportează diferit la realitate. Unii preferă să nu o înţeleagă, alţii se lasă doborâţi, alţii preferă să o ignore. Alţii nu pot vedea efemeritatea anumitor lucruri şi se îndepărtează de cele care au dovedit că pot fi eterne.

Şi-atunci când vii înapoi acasă cu un sac de var, hotărât să-ţi schimbi culoarea pereţilor, şi vezi că pereţii au fisuri mari...ce te faci? Atunci vezi că ar trebui să demolezi casa, să clădeşti totul de la început, fiindcă fisurile sunt enorme. Şi-atunci...ce faci cu varul? Îl laşi în debara, fiindcă acum nu-şi mai are rostul. Pur şi simplu nu-şi mai are rostul. Speri că într-o zi o să ajungi iar la el...dar când te apuci de treabă observi că ziua aceea se îndepărtează tot mai mult. Probabil varul se strică, se sparge sacul, se împrăştie, e furat. Atunci renunţi la tot, pui şi visele şi speranţele în debara, şi-ţi continui existenţa între pereţii fisuraţi. Îţi dai seama că toată energia şi toate resursele îţi sunt îndreptate în alte părţi, cu sau fără voia ta, şi te linişteşti. Accepţi fisurile şi te fisurezi şi tu, mai mult, pe zi ce trece.

Din balcon, privind peste acoperişuri, îmi tot ziceam că viaţa nu are cum să fie doar atât. Dar din momentul în care privirea-mi cobora printre oamenii de pe stradă, gândul acesta părea un gând romantic, de roman. Nerealist. Uite realitatea. E acolo jos, în rândul oamenilor, nu sus spre cer. Acolo sus sunt iluziile. Iluziile sunt nerealiste şi ireale. Bineînţeles, niciodată nu l-am luat în râs pe Don Quijote, şi niciodată nu m-am îndoit de existenţa lui sau de existenţa monştrilor...însă...Adevăratul său duşmanul era realitatea.