vineri, 10 septembrie 2010

Nobody ever tells everything


5 sept. Sinaia
Colţul unei singure cărţi de joc dintr-o construcţie oricât de complexă trebuie numai să se mişte puţin pentru a se prăbuşi totul. Un sentiment de mânie şi durere insuportabilă. Atât am pe suflet. Şi n-am cui să spun.

Am susţinut mereu că nu vreau să depind de nimeni. Însă în momentele astea aş vrea să fie cineva care să-mi spună dacă să merg înainte sau înapoi, la stânga sau dreapta sau doar să stau liniştită pe loc. Nu e nimeni, şi nici nu ştiu de-ar putea fi. Iar eu merg câte doi paşi în fiecare direcţie, ca să mă întorc înapoi şi să mă nărui. Apoi am impresia că mă refac şi-o iau de la capăt.

7 sept sinaia
Mâine dimineaţă e totul gata, plecăm acasă. Când mă gândesc la zilele astea aici, două lucruri îmi vin în cap. am trecut prin stări extrem de diferite; extreme – mă întreb dacă sunt ipocrită. Şi-am mai simţit, încă o dată o dorinţă şi-o voinţă extrem de puternice de a schimba. De a mă schimba. De a încerca nou, de a încerca ce-am zis mereu că vreau şi n-am avut ocazia. Dar lucrurile astea le-am mai simţit şi n-am făcut nimic pentru a le da curs. O să treacă oare când am să ajung înapoi?
‚Am simţit că fericirea e aproape, umilă ca un cerşetor şi falnică precum un rege.’ – J.G.

Sunt unele momente în care te loveşte puternic simplul şi adevăratul gând că tu eşti singurul ce poate schimba ceva. Şi-atunci mă întreb de ce tot dăm vina pe orice altceva înafară de noi?
‚Omul e suma întâlnirilor sale esenţiale’ – Gabriel Liiceanu.
În acelaşi mod, există momente în care unele gânduri sau întrebări apar ca şi cum ar fi sub microscop. Şi-atunci rămâi crispat şi uiţi să învârţi cartofii sau nu mai vezi că semaforul s-a schimbat în verde. Gânduri şi întrebări vechi, ce-au mai fost. Însă niciodată atât de clare şi intense.

Fără dată.
Suntem slabi. Din cauza asta ne purtăm aşa şi lăsăm să treacă totul pe lângă noi. Sunt şi eu la rându-mi, o fire slabă. Cu toate că masca pe care o port este a unei fiinţe puternice. Puţini mă cunosc. Şi-aceşti puţini oameni ştiu că sunt făcută din bucăţele lipite cu un soi de lipici ce are efect doar în unele zile. Doar în unele momente. Doar în unele stări. În rest, lipiciul se topeşte ori se evaporă, fără să-mi dea de ştire, iar bucăţelele cad formând un morman aproape mort.
Masca rămâne însă deasupra, intactă.

9.sept. 23.2
Mă încearcă din nou fantasme ale trecutului. Între timp, a venit şi toamna. Toamna asta rece ce varsă fără grabă pioneze peste suflet. Dacă ai inspiraţie le poţi folosi să prinzi desene de pereţi. Să-l ascunzi, măcar aşa, cât de cât. Unele dintre ele vor sta strâmbe, şi de-aici îşi vor trage farmecul. Plouă fără să se oprească. Nu e deschidere nicăieri. Nu acasă, nu el, nu prieteni, nu. Poate mâine la cafenea. Seara asta a durut mult prea mult şi vreau să-mi primesc somnul ca pe o moarte mai mică să mă amorţească atât cât este nevoie.

1941 22 mai J. G
Ce fac orele pe care le pierdem, şi unde se duc? Ele se înveşmântează în stofele cele mai bogate, îşi acoperă capul cu un văl şi-şi pun o diademă împodobită cu ametiste, sanghine şi rubine sumbre, şi-aşteaptă ziua când vor veni să depună mărturie împotriva noastră; vor spune în lacrimi cum le-am abandonat când erau frumoase şi meritau îngrijirile noastre, căci fiecare dintre ele ar fi avut să ne dea câte ceva, şi suferă că au trebuit să-şi păstreze, inutile, dispreţuite, şi totuşi splendide, darurile pe care noi nu le-am vrut.

15 iunie
A-ţi reciti jurnalul înseamnă a răsturna clepsidra; nisipul se scurge iar, nisipul este acelaşi, clepsidra este aceeaşi, şi totul este altfel.
16 martie
Iubirea nbu se povesteşte, aşa cum nu se povesteşte nici nefericirea. De aceea sunt asemenea tăceri în jurnalul meu.

10 septembrie. Cafenea.

Mi-a apărut pe tren, iar, ideea morţii. Ce se întâmplă cu conştiinţa de sine după ce mori? Unde se duc toate întrebările şi toate gândurile? Fericirile şi tristeţile? Nu e frica de moarte. E frica de terminarea vieţii. N-aş vrea nici măcar raiul. Ci iar viaţă. De la capăt. Altul, indiferent. E mult prea frumos pe pământul acesta, cu toate relele ce există. Dacă s-ar termina într-adevăr tot, singura soluţie ar fi uitarea. Căci altfel n-ar putea exista fericirea veşnică. Fiindcă nu cred în existenţa vreunui om care să nu fie trist că a ratat ceva. Oricât de mic. O cafea în 3 de noapte. Chiar o greşeală nefăcută. Şi există oameni ce merită fericire. Viaţa depăşeşte raiul.

Când am ajuns acasă căutam cu privirea schimbări. 14 ore pe drum. Apoi mi.am dat seama că am lipsit doar o săptămână. Însă într-o săptămână se poate schimba totul. În război, chiar pământul îşi pierde înfăţişarea. Casele dispar, oamenii dispar. Demnitatea. O săptămână ar fi suficient. Şi e ironic. Apoi 12 ore de somn şi monotonia a reînceput. Monotonia mea, mereu în schimbare.
Vremea s-a schimbat. Am plecat vara, am ajuns toamna. Cred totuşi că o căutam, schimbarea, căci şi azi când mă îndreptam spre cafenea, mă întrebam dacă mai este aceeaşi chelneriţă blondă cu ochii turcoaz. Este. Şi ciudat e faptul că abia zilele astea mi-a răsunat în cap numele cafenelei. Probabil din cauza faptului că mereu o numesc simplu, cafenea. Avanti.

La Sinaia n-am putut scrie, căci în faţa geamului se înalţa muntele, şi mă îngheţa. N-am îndrăznit. Am notat doar câteva începuturi de fraze, câteva începuturi de gânduri, câteva impresii, pentru a le continua într-un loc mai paşnic. Peleşul m-a transpus în vremurile demult apuse. Cu bogăţia lor, darurile, relaţiile şi ingeniozitatea arhitecţilor. Dormitorul lui George Enescu, din casa sa, mi-a arătat un om singur şi trist, fără pretenţii. M-a uimit diferenţa dintre dormitorul casei sale şi apartamentul de la castel. Mă întreb cum se simţea acolo. Cetatea Braşovului mi-a retrezit dorinţa de a trăi în alte vremuri. La Pelişor cea mai frumoasă atracţie a fost un vizitator, ca şi noi. Un copilaş cam de un an de zile, a cărui lumină din ochi înviora castelul monoton şi discursul ghidului. Cel mai scump bibelou din castel.
Urcând pe munte ne-am întâlnit faţă în faţă cu ursul, pe care l-am salutat în fugă în timp ce am făcut stânga împrejur. Iar muntele…munţii...De la cota 2000 un peisaj absolut superb, ce te lasă fără grai. Nu ai cum să-l exprimi în cuvinte. Nici nu îndrăznesc să încerc.

Niciun comentariu: