Omisiuni

Am pierdut multe ganduri si idei dintr-o jena ciudata de a le scrie intr-un spatiu cunoscut. Am sa scriu poate, anonim, undeva. Inca ma gandesc. Inca ma intreb de ce mint si de ce nu zic totul. Caci asta e defapt problema. Nu mint. Omit. Omit multe.

Aseara in parc iar am nimerit o banca fara lumina. Aseara in parc incercam sa imi dau seama de ce invidia e considerata un pacat, cand mie mi se pare unul dintre cele mai firesti lucruri, atunci cand nu se intrec anumite limite. Sunt invidioasa. Pe orice fel de lucru. Pe multi oameni. E o invidie ce naste din admiratie, si de aceea n-o vad ca pe un pacat. Tot din lucrul asta a plecat un inceput mic de depresie – cand mi-am dat seama ca … eu nu ma ridic prea sus. Mereu am considerat, ca orice alt om dealtfel, ca detin si eu ceva special. Ceva mic, acolo, dar special. In ultimul timp am dat si-am auzit de oameni intr-adevar frumosi iar cand am privit in mine am ramas cu un oarecare sentiment de tristete si dezamagire. Mi-a atras atentia un vechi prieten ca nu mai sunt atenta la felul in care scriu. I-am raspuns imediat ca m-am schimbat. Nu stiu daca m-am schimbat. Sau cum, in ce fel, ce anume. Traiesc cu mine zi de zi, iar schimbarea nu mi-o percep asa cum o fac altii.

Caietele vechi asteapta pe monitor sa le frunzaresc, doar ca nu am curaj. Mi-e frica de ce-as putea vedea acolo. Mi-e frica de ce-am scris.

Tot aseara in parc mi-am dat seama ca nu mai pot scrie acasa. Imi trebuie cafenea sau parc. Acasa dorm. Dorm mult in ultimul timp. Dam vina pe astenie?
Tot aseara m-a sunat un tot vechi prieten. Mi-a zis ca astenia lui e ciudata. Are loc la fiecare schimbare de anotimp, si datorita simtului olfactiv ii revin amintiri din epoci trecute. Imi povestea cum simtea noaptea caldura zidurilor unei biserici, incalzite in timpul zilei.

Pentru mine e prea greu sa-mi amintesc primavara momentele din primavara precedenta. Amintirile mele sunt slab zidite in timp.

Asa am incheiat vechiul document: „Dispar toate ideile din cap, dispar toate  inceputurile de fraze. Cerul vine peste mine iar cabanele si muntii se indeparteaza ; apoi se ridica sus de tot, ma ia cu el, apoi ma arunca. Si intr-un vartej din acesta de semnificatii ma invart de ceva vreme, si pare ca nu ma lasa sa ies. Poate ca nici n-ar mai trebui sa le caut.”

Nu-i stiu data.

Perioada asta este, cred, cea mai urata perioada pe care mi-o pot aminti din toata viata mea. Altadata as fi fost la pamant. Altadata as fi avut ochii umflati de prea mult plans si prea putin somn. Acum insa, le imping pe toate cat mai departe de mine. Nu mai vreau sa stiu. Nu mai vreau sa le simt. N-am cum le schimba. Am incercat. Acum sunt un om in coma, care vede tot si aude tot si simte tot, dar cu toate astea, sta linistit in pat, si arata precum viseaza ceva frumos. Mi s-au atrofiat toate. Si merg inainte, aproape robotic, bucurandu-ma de prima zi calda a toamnei, asteptand explozia de culori a parcurilor si vinul de anul asta.

Am vorbit mult cu unfitutel in ultimul timp. Am notat intr-o seara, referitor la noi, “We are so different, yet so alike. It makes me smile.”

Diferit, acum, este faptul ca nu stiu cum ma invart sau cum ar trebui sa ma invart; sau mai mult, cand ar trebui sa ies din vartej ca sa ma indrept catre ceva. Dar nu-mi mai bat capul. Las vartejul sa ma duca, las vartejul sa se opreasca si sa ma lase cu privirea catre ceva. Nu mai incerc sa ies din el, fiindca stiu din experientele trecute ca sanse n-am. Iar de data asta nici nu ma deranjeaza.

Poate daca am timp am sa fac lucrul ala pe care-l tot vreau de atata timp. Sa-mi selectez cateva texte si sa mi le leg, pentru mine. Pe unele nu le am prin caiete. Si le-as vrea. Nu gasesc insa foarte explicit motivul pentru care vreau sa fac asta. Cred ca m-as simti eu mai bine, si-atat. Cred ca mi-ar place ca atunci cand sunt melancolica sau simt ca nu ma regasesc, sa pot lua ceva din raft, si sa stiu ca-i al meu, si sa stiu ca acolo ma regasesc oricand. In timpuri trecute, insa oricand. Cred ca mi-ar place sa am ceva doar al meu. Si palpabil.

Era sigur ca abia astept sa ajung iar la Iasi. N-am stiut sa-i raspund in prima faza. Ma sperie faptul ca sunt multe de facut si imi vine in gand ca n-am sa fiu in stare. Ma sperie faptul ca oricat de mult m-as feri, tot voi avea asteptari mari, iar ele imi vor fi date peste cap. Folosesc gresit “ma sperie”, caci asa cum am zis mai sus, simt o mare letargie. I’ll just go with the wind. Si-o sa fie vant.