I see a hundren yellow ribbons 'round the old oak tree

Seara aceasta a fost a mea; felul acela de seara pe care n-am mai avut-o de mult. Parc de toamna,fosnet de frunze doar, casti cu Tapinarii si tigari. Si toate cele dimprejur ce-si alsa urmele in mine.
In dreapta e Teiul lui Eminescu. Nu ma deranjeaza ca el e luminat. Intunericul ar fi doar pentru mine.
Tapinarii – oamenii a caror cuvinte mi-au fost alaturi mereu in momentele grele.
Parcul e mult prea gol pentru frumusetea si linistea pe care o emana. Nimic nu misca acum. Poate doar frunzele inviorate de labutele vreunui catel ce-si cauta culcus. Frunze ce raspandesc aroma toamnei. Incep sa putrezeasca si sa devina una cu solul. Insa mireasma asta se gaseste rar si pentru putin timp. Poate doar si prin beciurile sau camarile bunicilor, pline cu mere si vin.
Prea putini se bucura de ce e aici si prea multi pierd momentele astea. Astea in care poti sta tu cu tine ; astea in care sa prinzi si tu miros de toamna ; astea in care sa intri in vorba cu necunoscuti ce te intreaba simpatic daca ai venit in parc sa te recreezi. Recreezi. Tu pe tine. Din nou. Sa te recreezi.
Cu toate astea, linistea e mult prea apasatoare pentru mine si nu renunt la casti. Cand se schimba cantecele linistea e sparta doar de un latrat sau de sunetele liliecilor. Am impresia ca si-au ales un singur copac din tot parcul asta. Eu doar pe acolo ii vad. Cel de pe colt.
Imi amintesc cum culegeam frunze de toamna cand eram mai micuta. Faceam un buchet atat de mare incat abia il puteam tine in mana. Stiu ca frunzele erau alese cu foarte mare atentie, dar nu mai retin criteriile exacte. Cautam perfectiunea in forma, dar cel mai mult imi placeau cele patate de diferite culori. Acasa, putine ajungeau inrte file de carti. Restul ramaneau mult, mult timp pe-o masa, pana de faramitau.
Din putinii ce-au venit, majoritatea se plimba. Din putinii ce stau pe banca, majoritatea scuipa seminte si rad galagios cu prietenii. Iar eu mi-am ales un locsor linistit, la adapostul umbrei si dau din piciorul pe care sta caietul in ritm de «Tie a yellow ribbon ». Iar in minte am imaginea unui copac cu o suta de fasii galbene prinse-n el.
As putea sta aici zile in sir, de n-ar fi nevoia de somn, de mancare sau apa. Asta e o altfel de hrana, mult mai vitala pentru mine. Mi-e bine aici si mi-e familiar. Stiu cu siguranta ca imi va fi dor de Iasi cand si daca voi pleca de aici...