sâmbătă, 11 august 2012

Orice fel de gloanţe


Cu greu pot sta acum locului. Toate din jur îmi crează un gust amar şi-mi vine să urlu de durere şi mânie. Să urlu şi să arunc tot ce-mi pică în mână. Încerc să inspir cât mai adânc. E o situaţie cunoscută dar care nu încetează să mă uimească. Uneori am puterea de a o ignora, alteori, nu. Şi sunt atâtea lucruri – mai mici sau mai mari, încât nu am energia de a le povesti. Ar fi, oricum, de prisos. Societatea e urâtă, oamenii sunt şi mai urâţi, valorile batjocorite, cultura inexistentă.

În altă ordine de idei, cafeaua din seara asta a fost rea. Cred că e prima cafea căreia îi atribui gustul ăsta. Până acum cafeaua, bună, rea, era cafea. Probabil am uitat cum se face sau probabil m-am dezobişnuit de gustul amar. Nu din cauză că am renunţat la licoare, aşa cum am primit sfat de la doctori, nu... ci din cauză că în ultimul timp n-am prea băut „cafea la ibric”, ci doar amărâte de cafele instant, solubile, din plicuri ieftine. Mi-a ajutat, oricum, şi puţin după miezul nopţii am terminat Viaţa lui Adrian Zografi. Acum nu ştiu de ce să mă apuc, dacă să iau din raftul meu sau al bibliotecii, dacă să termin ce am început sau să continui cu Istrati, care, trebuie să recunosc, mă fascinează. Lista care e pe birou, pe lângă ce mă aşteaptă în raft, se măreşte. Trebuie neapărat să o închid, măcar pentru o bucată de timp. S-au adunat deja 10, cu toate că s-ar împuţina dacă n-aş pune la socoteală şi apariţiile noi, ce nu se găsesc la bibliotecă, apariţii pe care nu mi le pot procura pe toate în acelaşi timp, din lipsă de fonduri. Apoi, trebuie să recunosc, unele dintre ele reprezintă doar simple curiozităţi (Rătăcirile lui Horaţiu Mălăele – apropo de el, citeam zilele trecute un soi de articol în care Mălăele nu e văzut cu ochi buni. Motivul? E prea mare pe scenă. Adică acaparează publicul. Adică e un actor extrem de bun. În sfârşit...  Zenul lui Mircea Cărtărescu (!) şi Cealaltă parte a istoriei – femei povestind  - nu neapărat fiindcă femeile povestesc...ci poate fiindcă femei de peste 70 de ani povestesc.)

„La ce-i servise linia de conduită ce şi-o trăsese? Iată-l singur, singur pe pământ şi fără nici o dorinţă de a merge mai departe. Prietenie, cărţi, independenţă: vanităţi!”  p.273
Poate că starea de agitaţie este efectul cafelei târzii.

Aşa mă simţeam şi eu mai devreme. Obosită de tot şi de toate. Epuizată psihic, emoţional şi fizic. Cauza? Dispersată în toate şi-n nimic. Tot felul de gâze mici se aşează pe sufletul meu şi mă irită, frecându-şi picioarele de cord, mă înnebunesc cu bâzâitul lor fin. Iar greutatea lor, toată, apasă greu. Din cauza asta nu sunt sinceră până la capat uneori – fiindcă mulţi îşi vor da ochii peste cap.
Ieri am simţit cum lumina zilei îmi făcea rău. Fizic, îmi făcea rău.

Căutarea absolutului e pentru unii o naivitate; cei mai mulţi, fiindcă nu au puterea necesară, nu înţeleg; puţini o văd drept calitate. Pentru mine e defect. Cel mai idiot defect. De care bănuiesc că sufăr.

M-ai dezamăgit.

„Suflet mortal rănit de viaţă, minte frământată de gânduri, trup bântuit de mizerie, Mihail avea mare nevoie de pace fizică şi morală. Îi trebuia un armistiţiu cu existenţa. Se simţea bătrân la 23 de ani.” p.35

„Căci, să ştii, inima poate primi orice fel de gloanţe.” p.80


Ah....da...e deja 11 august...


luni, 6 august 2012

“M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.


Aprilie...aprilie...aprilie...în ce lună suntem?! Ummm... Iu...stai...august?


„Dar inima mea neliniştită îmi devorează trupul, îmi devorează nervii, îmi devorează mintea. Simt cum otrava mi se prelinge prin vine, cum fiecare fibră se macină... N-am cunoscut niciodată tihna, niciodată, nici măcar o frântură de secundă. Îmi aduc aminte că, în urmă cu mulţi ani, spuneam că aş dori să fac parte dintre oamenii aceia fericiţi care consumă suferinţa până la capăt şi apoi se năruie, se sfârşesc. Dar eu sunt exact la polul opus. Pe măsură ce sufăr, pe atât mi se oţeleşte puterea de a îndura.” p.24


Ţi-am spus? Codin e a doua care m-a făcut să plâng. Acolo e diferenţa. Cunosc diferenţa...

În seara asta luna e bolnav de mare. Îngrozitor de mare, şi atârnă greu. Am văzut îngerul iadului mergând trist, cu privirea în jos şi un trandafir roşu în mâna stângă. Întunericul încă nu devenise stăpân. Vântul puternic mă făcea să mă simt liberă, iar în iad nu cred că este vânt.

Legea lui Murphy, iar; dar luna e prea luminoasă şi vântul bate prea frumos ca să mai conteze altceva. Piatră funerară; înaintăm, chiar dacă picioarele se transformaseră în coadă de sirenă. Lumina pe care o purta cu el era aceeaşi.
Cine-o fi primit trandafirul?

Mama mi-a amintit de ziua în care am sunat la servici, plângând în hohote. Nu mă puteam opri pentru a mă face înţeleasă. Murise papagalul albastru. (Ştiam că citisem totuşi ceva de la J. Barnes. Papagalul lui Flaubert.)

Vântul fură până şi puf de pui de cioară din cuiburi şi-l leagănă până ce ajunge pe alei.

***
Mă văd pe un pat de spital în comă. Mă întreb cine ar fi lângă mine şi cui i-ar tresări inima la aflarea tragicei veşti.

“Nu există nimic care să imprime un lucru atât de viu în amintire ca dorinţa de a-l uita.” Michel de Montaigne

 “Cu toţii începem prin a ne preface şi, cu cât suntem mai aproape de cel care am vrea să fim, cu atât mai perfectă e deghizarea noastră. La sfârşit vine clipa când nu ne mai prefacem, uneori ne ia chiar prin surprindere. Ne prvim uluiţi şi constatăm că nu mai purtăm un penaj împrumutat. Cele două faţete s-au contopit.” p.190

Nu pot scrie. Împing foile, cărţile, ochelarii, îmi trag o pernă sub cap şi mă prăbuşesc. Mi-e obosită fiecare celulă şi mă complac.

 “M-am hotărât să nu plâng şi am plâns.” p.131.

Din ziua de astăzi am văzut patru ore. Am terminat Jurnalul trist şi-am ciugulit puţin din Panait Istrati. Apoi am adormit. M-am trezit după o oră, cu o infernală durere de cap. Nu m-am ridicat, am adormit iar.
E tare ciudat să citeşti ultimul an din viaţa cuiva.


Şi îngrozitor este să-ţi dai seama că pierzi lupta cu nişte făpturi atât de mici precum ţânţarii. M-au necăjit îngrozitor în seara asta. M-am întors pe strada bunicii. I-au decopertat asfaltul şi-au rămas vechile pietre. Crâmpei de istorie păstrat în timp. Grădiniţa, pe aceeaşi stradă, care părea atunci o clădire atât de mare, e acum o căsuţă dintre cele mai mici. Luna plină, abia ieşită din nori, e iar în ceaţă.

( [...] Mai târziu, am văzut-o pe ea luând o pastilă pentru dureri de cap, şi-atunci am simţit milă. Mai mult, mi se pare că de câte ori trece pragul, o face tremurând. Mi se pare imposibil!)

În faţa bibliotecii un greier cântă învăluit de parfumul reginei nopţii. E doar un trântor cântăcios, dar noaptea fără el... Luna nu a ieşit încă, e mult prea cald. În parc, frunzele galbene căzute dintr-o salcie se sfărâmă tare uşor sub paşii negrăbiţi.

Nici eu nu mai ştiu, de fapt, ce e real şi ce nu.

„- Şi totuşi, tu eşti bine? Sincer?
-Da, de ce să nu fiu? (Râd)
- Pe o scară de la 1 la 10.
- 8,50 (Râd)
- 8,50...8,50 şi râzi” (Din ton am văzut că nu mă crede)

„-Totul bine la tine?
- Da...nu mă plâng...
-De plâns ştiu că nu te plângi, tu niciodată nu te plângi.”

Tot pe strada bunicii m-am întors. Umbra îmi mergea în faţă, alături de cea a căţelului. Rochia aceea simplă, gâtul lung şi părul strâns sus, ciufulit. Păream drăguţă.



De-acum ar cam fi cazul să-ţi faci aparaţia, dragul meu G.!

marți, 31 iulie 2012

30


Credeam că e lună plină...defapt, mă gândeam că e o posibilă explicaţie. E doar în ceaţă. Ziua a fost ciudată încă de la început. Senzaţia aceea nici acum nu mi-o pot explica. E posibil să fi visat înainte... Mi-am amintit de scările de la bunica. Cele de la mijlocul casei. Mă vedeam, mică, cum stăteam pe prima treaptă, lipită uşor de balustrada aceea din piatră, cu forme din fier. Simţeam. Cât e de rece piatra, cât e de prăfuită, porozitatea, vedeam gângăniile mici ce se plimbau pe acolo şi simţeam mirosul fierului. Azi dimineaţă.
Încerc acum să-mi dau seama dacă scările mai există, după renovare. Nu ştiu. Nu văd. Văd doar imaginea curţii prin grilajele de fier, văd imaginea curţii de sus, de când mă cocoţam pe una dintre balustrade. Balustradele, tot din piatră, ca un soi de topogan, ştii? În forma aceea.
Nu mai ţin minte cum îl chema pe prietenul lui S. Ştiu că mă suia pe creanga nucului şi glumea că mă lasă acolo. Pe-atunci eram altfel...
Apoi am văzut câteva rochii de mireasă oribile. Şi mi-am dat seama că...eu dacă aş nimeri în vreuna, oricum ar fi ea, m-aş sufoca. Am realizat acum că problema nu e albul, problema nu e faptul că nu am încredere... hm ... cred că m-aş simţi într-o cuşcă. Un iron maiden.
Furtuna nu a ajutat, iar la plimbare am văzut spaţiile verzi din faţa blocului, care au fost transformate anul trecut în parcare. O vedeam pe Cof sub brazi. Ce s-o fi întâmplat cu brazii?

I don’t know...I feel like everyone is going up, and I’m going down.

Şi nu ştiu ce-a fost cu acei ochi înlăcrimaţi.