E greu să găseşti punctul de
echilibru. Cotidianul vieţii nu interesează pe nimeni, suntem egoişti. Ne
plictiseşte cotidianul altora. Suntem puţin mai cinici, nu în sensul rău,
fiindcă am mai crescut. Nu mai punem chiar toate prostiile la suflet şi nu mai
facem din firimituri adevărate drame. Ne-am călit, cum se zice.
Iar eu nu ştiu unde e G., ce face, dacă e bine. E, poate, un motiv din cauza căruia scriu mai
rar.
Unele se pierd pe drum, pe altele
le culegi. Probabil că nu am avea loc pentru toate. Până şi profesorii la
şcoală spun că e sănătos să uiţi, şi cultura e oricum cea care rămâne după ce
ai uitat tot. Caracterul, în cealaltă parte.
“Sunt suma oamenilor pe care i-am întâlnit”, unde-oi fi citit-o?
Clădesc castele de nisip, pe o
insulă de la o răscruce de vânturi. Castele din cărţi de joc, într-o noapte
furtunoasă de octombrie, pe masa de şah din parc.
De ce te miri?
Iar piesa minte, să ştii
Un comentariu:
...era ziua mea.
Trimiteți un comentariu