Încerc să nu fac aceeaşi greşeală ca alte dăţi. Nu zţmbesc de rău, doar ca să arăt că ei nu mă pot atinge. Zâmbesc că mă am, de data aceasta. Zâmbeam când el arunca cu pietre în mine. Nu doar ca să nu plâng, nu simţeam nevoia să plâng. Simţeam nevoia să zâmbesc. Dacă nu zâmbeam, se fisura ceva în mine. Nu zâmbeam de sus, nu zâmbeam ironic, nu zâmbeam a luptă. Zâmbeam pentur mine, cu sinceritate. Da, poate că e de la prea multă bere. Sper că nu. Mâine am să dansez toată noaptea. Poate că ei sunt într-o situaţie mult mai încurcată decât a mea. Poate că el nu a vrut să vorbească cu mine fiindcă sigur şi-a spus „Oh, dacă încep, iar începe cu ale ei veşnice poveşti, mai bine mă fac că nu sunt.” Fii sănătos dragă prietene. Oricum drag îmi eşti. Am piedut doar două lacrimi, şi asta doar atunci când am început să vorbesc despre mine, când îmi dădeam seama ce sunt eu defapt. Odată ţi-a plăcut, dar probabil am fost prea greu de ţinut în viaţă. Nu te condamn. Te iubesc chiar. Tu ai ales arma pentru luptă. Uite, eu, zâmbetul. Şi mi-e bine aşa. Tu te minţi doar. Ştiu, ltiu foarte bine, căci aşa obişnuiam să fac şi eu. De cele mai multe ori făceam aşa. Mă băteam în piept, tare, că nu-mi pasă, vorbeam urât şi jignitor, cum ai vorbit tu zilele astea. Eram tare atunci, războinică. Apoi plângeam în pernă. Sper ca tu să nu plângi. Eu eram singura care aveam dreptate, şi făceam pe dracu în patru să iasă cum voiam eu. Ori ieşea, ori nu ieşea... Ai vrut să mă pui în genunchi. N-ai reuşit nu fiindcă am fost eu prea tare ca să fiu îngenunchiată. La urma urmei, nu mai conta aşa tare. N-ai reuşit fiindcă dacă îngenunchiam, nu mă mai ridicam eu. Dacă îngenunchiam, mă ridicam rocă. E ciudat, fiindcă de multe ori mi-am dorit să fiu rocă. Iar acum, când am avut ocazia, ceva din interior a tras semnalul de alarmă. Ele contează mai mult decât contez eu, tocmai fiindcă fac parte din mine. Pe mine m-aş da, pe ele, niciodată. Nu-mi dau fluturii şi nu-mi dau pietricelele. Cuvintele, nici atât. Iar noi venim la pachet. Eu sunt ciudata care trebuie arsă pe rug fiindcă îi place să călătorească noaptea, singură, cu trenul. Ale cărei cărţi sunt mai importante decât însăşi filele personale. Sau greşesc? Fiindcă nu se pot despărţi?
What am I grateful for? I am grateful that I can go to sleep with a sincere smile on my face.
Un comentariu:
The holiest of all holidays are those
Kept by ourselves in silence and apart;
The secret anniversaries of the heart,
When the full river of feeling overflows;--
The happy days unclouded to their close;
The sudden joys that out of darkness start
As flames from ashes; swift desires that dart
Like swallows singing down each wind that blows!
White as the gleam of a receding sail,
White as a cloud that floats and fades in air,
White as the whitest lily on a stream,
These tender memories are;--a fairy tale
Of some enchanted land we know not where,
But lovely as a landscape in a dream.
Longfellow
Trimiteți un comentariu