Unfinished

Am venit în cafenea. Era şi timpul, căci n-am văzut-o vara aceasta. Vară...dacă se mai poate numi vară. Am peste acel maieu bluza neagră cu paiete, tot negre. Mânecile sunt suflecate, ce-i drept, dar nu pot spune că mi-a fost cald în drum spre cafenea.

            Chelnerii erau gălăcioşi în încăperea cealaltă. Nu am prins nici un fragment pe care să-l înţeleg, se-auzeau numai zumzete. Râdeu, vorbeau destul de tare. Probabil că dacă încercam să desprind ceva din conversaţia lor, reuşeam. Şi mă gândeam că nici prin cap nu le trece cât e de special pentru mine locul care pentru ei e un simplu loc de muncă. Poate prea stresant, poate plătit prea prost. Cafeaua e bună, doar că am pus eu prea mult zahăr în ea.

            Mai am nevoie de o zi sau două să-mi revin din starea pe care muntele şi mai ales drumul de întoarcere mi-au dat-o. Încă nu mă simt acasă, încă nu mă simt primită aici. Suspendată între lumi. Sentimentul ăsta trebuie să fie unul dintre cele mai urâte, dintre cele ce-ţi mănâncă prea multă energie, dintre cele ce dau prilejul unor neîncetate procese de conştiinţă, procese morale, căutări în tine şi în afară. Un sentiment care nu te lasă să dormi, care te face să te întrebi ce s-a schimbat – spaţiul sau propria persoană. Timpul sau tu. Şi de ce n-ai fost în stare să ţii pasul? Când nu te mai regăseşti nicăieri, nici aici nici atunci, singurul loc care-ţi mai oferă un răgaz (ce e mai degrabă o stare de letargie) e patul. Patul din dormitor, care te primeşte oricând şi care e parcă cel mai puţin schimbat dintre toate. Acolo te poţi afunda în somn chiar dacă ai un uşor sentiment că tot ce faci este să fugi de probleme fără să le înfrunţi. Sentimentul de vinovăţie vine mult mai târziu.

            Apoi, după ce te-ai spălat pe ochi să te trezeşti de tot, faci ture două adevăruri, fără a şti pe care să îl alegi. Te revolţi împotriva lumii sau te consideri un inadaptat. Dai vina pe ea, dai vina pe tine. Starea asta durează mai mult. Pentru unii, o viaţă întreagă.

            Cred că sunt puţini oameni răi, în adevăratul sens al cuvântului. Cei mai mulţi fac rău fiindcă îşi ascultă instinctul de supravieţuire. Dacă o jumătate e albă, cealaltă trebuie să fie neagră. Se-ajunge la alb complet doar cu o lungă serie de copromisuri. Dacă ţie ţi-e bine, celuilalt trebuie să-i fie rău. Altfel nu se poate. O fi o lege a naturii, lege a compensaţiei. Sau e doar o simplă experienţă personală – a mea. Bineînţeles că tu eşti singurul care poate înţelege că sunt o varietate de moduri în care poţi exprima ce vrei. Unele mai intense şi astfel mai grele şi rele, altele mai suple.