3 aprilie

Aseară, același traseu: luat Cofy în lesă, plecat spre parcul cu lilieci. Am ajuns în dreptul clădirii Consiliului local, exact acolo unde încă se mai vede pe sub varul alb mesajul scris de cine știe cine, acum câțiva ani, ”Jos comunismul!” , exact lângă piatra de marmură în memoria unui adolescent, care pentru același mesaj, în timpul comunismului, a  fost executat. M-am opri mirată fiindcă piața era devastată. Pavelele erau scoase, pământul răscolit, iar din ovalul unde se ridicau trandafiri de un metru, a rămas doar o piatră pe care scria sec: rezervat primărie. E un peisaj ciudat, care, spre surprinderea mea, nu îmi displace. Poate din cauza faptului că pământul acela răscolit îmi pare frumos, cumva. Pe margine, așteaptă pavelele ce trebuiesc puse. Au tot iz vechi, din fericire. Mă întreb doar dacă nu cumva au stricat și ovalul cu trandafiri doar ca să facă parcare. Rămâne de văzut. Ajung în parc. Mă opresc pe o bancă. Cofy se ia la harță cu un cățel. Nu e cald, nu e răcoare, e plăcut. E după injecție, deci trebuie să fie puțin după ora 19. Primăria e galbenă și frumoasă, cerul începe ușor să se întunece. Ciorile...defapt nu. Porumbeii fac gălăgie într-un copac, fapt ce ne face pe noi, rătăciții din parc, să ne mai ridicăm privirea din când în când. Apoi apare Rex. Rex e un caniș negru-cenușiu de 3 ani. Cofy nu se ia la harță cu el, lucru destul de ciudat. Apoi apare stăpâna lui Rex, stăpână cu care am stat de vorbă cam o oră, stăpână a cărui nume nu-l știu. Conversațiile dintre oamenii ce ies în parc cu cățeii nu durează de obicei foarte mult, și se rezumă la patrupede. Dar stăpâna lui Rex era foarte vorbăreață. Trebuie să spun că stăpâna lui Rex este o fetiță de clasa a doua, care m-a ”acostat” fără probleme aseară. Un copil extrem de dezinvolt, care vorbea cu mine de parcă ne cunoșteam de ani de zile. Mi-a arătat pozele pe care le avea pe telefon de la Cetatea de Scaun din, Suceava, și poza pe care ”a făcut-o cu Ștefan cel Mare”. Mi-a povestit de Veronica și de cățelul ei foarte mare, despre Pufi, un cățel pe care l-a călcat un taximetrist, și după care a plâns mult, despre un prieten care stă la casa cu garduri verzi, care stă afară până la 2 noaptea(”cum de-l lasă părinții să stea așa târziu?”), despre Rex și iubita lui (”Iubita lui Rex, defapt...soția lui Rex a făcut  mai mulți puișori. Dar nu știu de ce, Rex nu prea stă cu copiii lui. Ea e câine de vânătoare, și puii o ieșit unu ca ea, unu ca Rex, așa, creț...și unu îi alb, nu știu de ce. Cred că soția lui a mai fost și pe la alți căței, și de aia Rex nu vrea acum să stea cu copiii lui.”) Mi-a povestit de grădinarul de la ea din cartier, care îi foarte rău și nu iubește cățeii, despre gunoierul care a vrut s-o fure, despre faptul că a fost mușcată de trei ori de căței, iar o dată s-a tăiat într-o tablă și o trebuit să facă injecții (”Dar să știi că acum nu le mai fac în burtă, ci în mână, așa, rapid”).  Învață la Școala nr. 4, la care au învățat și părinții ei și nici până azi nu a fost renovată. Vrea să plece în Italia. Din clasa a 2-a, ea vrea să plece în Italia. Acolo e bunica ei. Tatăl lucrează ca taximetrist, iar mama ei în ceva fabrică, unde e mult abur și se îmbolnăvește din cauza lui. Se trezește la 5 și vine acasă abia la 2, și ia bani puțini. Sau poate nu în Italia, dar în altă țară. Cu toate că n-ar prea vrea, fiindcă o lasă pe Veronica aici. Veronica e cea mai bună prietenă a ei, și ar fi perfect de-ar putea pleca împreună. Iar în ”Portogalia” nu a nins niciodată.

Rex a zgâriat ușa odată, când a rămas singur, iar de-atunci, când rămâne singur, adună hainele pe care le găsește în casă, le strânge pe toate în dormitor, și doarme pe ele (”Știi, ca să ne simtă mirosul și să creadă că suntem acolo”). E foarte înaltă pentru clasa a doua, și lucrul ăsta cam îi displace. O iubitoare de animale în adevăratul sens al cuvântului. Se vedea asta de fiecare dată când povestea ceva despre grădinarul cel rău (”Cum poți să nu iubești așa niște animăluțe mici și frumoase?”).

Pe la 9 s-a uitat la ceas, a scos un ”Ups, e cam târziu, mă așteaptă mama”, l-a chemat pe Rex, a vânturat mâna, un ”Paaa” cristalin, și-au fugit.

Oamenii ”mari” și-au cam pierdut abilitatea asta. Scriu mari între ghilimele.

În rest, terminat antibioticele, terminat injecțiile, scos măseaua.

De acasă:

Regăsite pe aparat, din iarnă, florile de gheață de pe geam: