200

25 april 2011

Caietul îmi era de obicei prima grijă pe care o aveam când îmi făceam bagajul să plec undeva. Acum însă, au trecut câteva zile bune de când ajunsesem acasă până să-mi amintesc de el. Iar asta pur și simplu întâmplător, și nu dintr-o nevoie de a scrie. Acum parcă fac totul pe fugă, abia reușesc să exprim ceva în două trei rânduri. Ba un mesaj scris pe fugă, ba un telefon de nici jumătate de minut, rareori câteva gânduri la cafele, care se pierd de obicei în bazaconii. Iar pentru asta, noi suntem singurii vinovați, să știi.

            Aici miroase a iarbă verde, e puțin soare și puțin vânt. Câțiva copii stau la bere și vorbe. Cofy se plimbă nestingherită. Trei puștoaice au aprins niște paie ce împrăștie un fum nici puternic dar nici plăcut. Eu am unghii roșii și teniși. Mereu mi-a fost foarte bine aici și niciodată n-am simțit nevoia de ceva în plus.

            Astăzi, când eram pe balcon la bunica și priveam locurile unde mi-am petrecut copilăria, mă miram de cât de mici îmi par acum. Atunci, bazinul de apă (șantierul mai bine zis) mi se părea enorm, iar pădurea (după cum spune și numele), nu mai spun. Însă ceea ce mă bucură este faptul că micșorarea locurilor ăstora (odată ce-am crescut), nu a făcut ca ele să-și piardă din greutate. Greutatea din cartea amintirilor mele.

precizez ca postarea asta este postarea cu numarul 200, cea de care mi-era atat de frica.