and one

Mă întreb mereu când sunt cu Cofy în lift ce înțelege ea din asta. Mă întreb dacă vede liftul ca pe o cutie în care intră la parter, care ne zgâlțâie puțin, și-apoi, ca prin minune, ușile se deschid la etajul 5.

Mă întreb dacă lucrurile în care cred acum sunt rezultatul unei spălături de creier sau sunt rezultatul unei analize amănunțite, personale. Ideea asta mă preocupă de ceva timp.

Mă întreb cum ar fi dacă am avea posibilitatea de a ne lepăda de partea practică a vieții iar singura grijă a mea să devină cărțile pe care nu le-am citit încă. Să merg în parc, să găsesc o bancă cu o priveliște plăcută și să mă îmbăt de mirosul paginilor vechi ale cărților.

Mă întreb de ce se schimbă mai ales lucrurile pe care nu le vrem schimbate, iar cele pe care le vrem, rămân neschimbate. Mi-e un dor teribil de țara de acum 15 ani, când mergeam desculțe prin noroi, când ne cocoțam pe căpițele de fân sau ne jucam cu o minge desumflată. Mi-e dor să fug după Cristi, încă puștan, și să-l ud cu apă rece de fântână. Sau să mi se pară lanurile de porumb pline de plante exagerat de mari și de ciudate.

Mă întreb dacă mi-oi face vreodată hambar, sau dacă voi avea vreodată un cățel pe care să-l numesc ”Busuioc”.

Mă întreb dacă ar trebui să-ți limitezi visele doar la cele pe care știi sigur că le poți realiza.

Zilele trecute am fost La Rai, cu D. și G. Dar hai să vedem ce-i mai încolo, și mai încolo, hai să vedem chestia aia de fier, hai la delușorul ăla, și tot așa, până ne-am trezit că am coborât până la iaz. Am văzut șopârle, dar erau rapide și se băgau în păânt înainte să le analizez foarte bine. Erau bondari și tot felul de gâze, pe iaz rățuște, deasupra pescăruși, după, pădure. Și ciobanul cu oile. O căpriță a fătat un ieduț. Era verde, și, surprinzător, curat. Soarele ardea, iar când se ascundea după nori, vântul se simțea mai tare. Apa stătătoare mergea în vălurele spre dreapta.

Mâine e 1 mai. Se pare că dorința lui D. i-a fost ascultată și vremea la mare nu e așa bună. Să moară și capra vecinului!! De parcă în asta ar consta totul...

Se termină acuși anul I de master iar chestia asta mi se pare ireală. Ridicol de ireal. Mă sperie mult. Mă sperie vara ce vine. Mă sperie următorul an. Se pare că sunt o persoană foarte sperioasă.

În principiu, și având exaltarea de moment, unele lucruri par a fi extrem de ușor de făcut și de atins. În alte situații însă, aceleași par văzute prin lentila unei lupe performante. Extrem, extrem de departe.

Tot citind, mă văd mai mică, și mai mică. Așa-s de multe cărțile, oamenii, ideile, exprimările pe care nu le cunosc... Și cu cât învăț mai multe, cu atât sunt mai neștiutoare. 

200

25 april 2011

Caietul îmi era de obicei prima grijă pe care o aveam când îmi făceam bagajul să plec undeva. Acum însă, au trecut câteva zile bune de când ajunsesem acasă până să-mi amintesc de el. Iar asta pur și simplu întâmplător, și nu dintr-o nevoie de a scrie. Acum parcă fac totul pe fugă, abia reușesc să exprim ceva în două trei rânduri. Ba un mesaj scris pe fugă, ba un telefon de nici jumătate de minut, rareori câteva gânduri la cafele, care se pierd de obicei în bazaconii. Iar pentru asta, noi suntem singurii vinovați, să știi.

            Aici miroase a iarbă verde, e puțin soare și puțin vânt. Câțiva copii stau la bere și vorbe. Cofy se plimbă nestingherită. Trei puștoaice au aprins niște paie ce împrăștie un fum nici puternic dar nici plăcut. Eu am unghii roșii și teniși. Mereu mi-a fost foarte bine aici și niciodată n-am simțit nevoia de ceva în plus.

            Astăzi, când eram pe balcon la bunica și priveam locurile unde mi-am petrecut copilăria, mă miram de cât de mici îmi par acum. Atunci, bazinul de apă (șantierul mai bine zis) mi se părea enorm, iar pădurea (după cum spune și numele), nu mai spun. Însă ceea ce mă bucură este faptul că micșorarea locurilor ăstora (odată ce-am crescut), nu a făcut ca ele să-și piardă din greutate. Greutatea din cartea amintirilor mele.

precizez ca postarea asta este postarea cu numarul 200, cea de care mi-era atat de frica.

30 mins to mom's bday.

Cadoul pentru mama e ascuns în dulap, până mâine.
Se fac în curând 16 ore de tuse.
Ceaiul de ceapă cu miere și nuci încă nu-și face efectul.
Oamenii dezamăgesc.
Oamenii bucură.
În alte vremuri, când mă simțeam așa, pierdută, schimbam șosetele și mă băgam în pat.
Mai am mărginuțele de sus și mânerele de făcut la gentuță.
297 - Ashes to ashes
Poate n-oi uita că următoarea va fi 200. Nu că ar fi ceva foarte special...
Casa e plină de flori galbene, iar colegele mamei i-au dăruit de azi o bluză mov. Așadar, din nou, combinația galben-mov.
Urmează un praf de Coldrex ( mulțumim David pe această cale ) și somn.

Eu, nu știu unde sunt.

3 aprilie

Aseară, același traseu: luat Cofy în lesă, plecat spre parcul cu lilieci. Am ajuns în dreptul clădirii Consiliului local, exact acolo unde încă se mai vede pe sub varul alb mesajul scris de cine știe cine, acum câțiva ani, ”Jos comunismul!” , exact lângă piatra de marmură în memoria unui adolescent, care pentru același mesaj, în timpul comunismului, a  fost executat. M-am opri mirată fiindcă piața era devastată. Pavelele erau scoase, pământul răscolit, iar din ovalul unde se ridicau trandafiri de un metru, a rămas doar o piatră pe care scria sec: rezervat primărie. E un peisaj ciudat, care, spre surprinderea mea, nu îmi displace. Poate din cauza faptului că pământul acela răscolit îmi pare frumos, cumva. Pe margine, așteaptă pavelele ce trebuiesc puse. Au tot iz vechi, din fericire. Mă întreb doar dacă nu cumva au stricat și ovalul cu trandafiri doar ca să facă parcare. Rămâne de văzut. Ajung în parc. Mă opresc pe o bancă. Cofy se ia la harță cu un cățel. Nu e cald, nu e răcoare, e plăcut. E după injecție, deci trebuie să fie puțin după ora 19. Primăria e galbenă și frumoasă, cerul începe ușor să se întunece. Ciorile...defapt nu. Porumbeii fac gălăgie într-un copac, fapt ce ne face pe noi, rătăciții din parc, să ne mai ridicăm privirea din când în când. Apoi apare Rex. Rex e un caniș negru-cenușiu de 3 ani. Cofy nu se ia la harță cu el, lucru destul de ciudat. Apoi apare stăpâna lui Rex, stăpână cu care am stat de vorbă cam o oră, stăpână a cărui nume nu-l știu. Conversațiile dintre oamenii ce ies în parc cu cățeii nu durează de obicei foarte mult, și se rezumă la patrupede. Dar stăpâna lui Rex era foarte vorbăreață. Trebuie să spun că stăpâna lui Rex este o fetiță de clasa a doua, care m-a ”acostat” fără probleme aseară. Un copil extrem de dezinvolt, care vorbea cu mine de parcă ne cunoșteam de ani de zile. Mi-a arătat pozele pe care le avea pe telefon de la Cetatea de Scaun din, Suceava, și poza pe care ”a făcut-o cu Ștefan cel Mare”. Mi-a povestit de Veronica și de cățelul ei foarte mare, despre Pufi, un cățel pe care l-a călcat un taximetrist, și după care a plâns mult, despre un prieten care stă la casa cu garduri verzi, care stă afară până la 2 noaptea(”cum de-l lasă părinții să stea așa târziu?”), despre Rex și iubita lui (”Iubita lui Rex, defapt...soția lui Rex a făcut  mai mulți puișori. Dar nu știu de ce, Rex nu prea stă cu copiii lui. Ea e câine de vânătoare, și puii o ieșit unu ca ea, unu ca Rex, așa, creț...și unu îi alb, nu știu de ce. Cred că soția lui a mai fost și pe la alți căței, și de aia Rex nu vrea acum să stea cu copiii lui.”) Mi-a povestit de grădinarul de la ea din cartier, care îi foarte rău și nu iubește cățeii, despre gunoierul care a vrut s-o fure, despre faptul că a fost mușcată de trei ori de căței, iar o dată s-a tăiat într-o tablă și o trebuit să facă injecții (”Dar să știi că acum nu le mai fac în burtă, ci în mână, așa, rapid”).  Învață la Școala nr. 4, la care au învățat și părinții ei și nici până azi nu a fost renovată. Vrea să plece în Italia. Din clasa a 2-a, ea vrea să plece în Italia. Acolo e bunica ei. Tatăl lucrează ca taximetrist, iar mama ei în ceva fabrică, unde e mult abur și se îmbolnăvește din cauza lui. Se trezește la 5 și vine acasă abia la 2, și ia bani puțini. Sau poate nu în Italia, dar în altă țară. Cu toate că n-ar prea vrea, fiindcă o lasă pe Veronica aici. Veronica e cea mai bună prietenă a ei, și ar fi perfect de-ar putea pleca împreună. Iar în ”Portogalia” nu a nins niciodată.

Rex a zgâriat ușa odată, când a rămas singur, iar de-atunci, când rămâne singur, adună hainele pe care le găsește în casă, le strânge pe toate în dormitor, și doarme pe ele (”Știi, ca să ne simtă mirosul și să creadă că suntem acolo”). E foarte înaltă pentru clasa a doua, și lucrul ăsta cam îi displace. O iubitoare de animale în adevăratul sens al cuvântului. Se vedea asta de fiecare dată când povestea ceva despre grădinarul cel rău (”Cum poți să nu iubești așa niște animăluțe mici și frumoase?”).

Pe la 9 s-a uitat la ceas, a scos un ”Ups, e cam târziu, mă așteaptă mama”, l-a chemat pe Rex, a vânturat mâna, un ”Paaa” cristalin, și-au fugit.

Oamenii ”mari” și-au cam pierdut abilitatea asta. Scriu mari între ghilimele.

În rest, terminat antibioticele, terminat injecțiile, scos măseaua.

De acasă:

Regăsite pe aparat, din iarnă, florile de gheață de pe geam: