Tacere

Me.

Am facut un lucru prostesc, dar necesar. Sau mai bine zis, un lucru necesar intr-un fel prostesc.

Horror to myself

Omisiuni

Am pierdut multe ganduri si idei dintr-o jena ciudata de a le scrie intr-un spatiu cunoscut. Am sa scriu poate, anonim, undeva. Inca ma gandesc. Inca ma intreb de ce mint si de ce nu zic totul. Caci asta e defapt problema. Nu mint. Omit. Omit multe.

Aseara in parc iar am nimerit o banca fara lumina. Aseara in parc incercam sa imi dau seama de ce invidia e considerata un pacat, cand mie mi se pare unul dintre cele mai firesti lucruri, atunci cand nu se intrec anumite limite. Sunt invidioasa. Pe orice fel de lucru. Pe multi oameni. E o invidie ce naste din admiratie, si de aceea n-o vad ca pe un pacat. Tot din lucrul asta a plecat un inceput mic de depresie – cand mi-am dat seama ca … eu nu ma ridic prea sus. Mereu am considerat, ca orice alt om dealtfel, ca detin si eu ceva special. Ceva mic, acolo, dar special. In ultimul timp am dat si-am auzit de oameni intr-adevar frumosi iar cand am privit in mine am ramas cu un oarecare sentiment de tristete si dezamagire. Mi-a atras atentia un vechi prieten ca nu mai sunt atenta la felul in care scriu. I-am raspuns imediat ca m-am schimbat. Nu stiu daca m-am schimbat. Sau cum, in ce fel, ce anume. Traiesc cu mine zi de zi, iar schimbarea nu mi-o percep asa cum o fac altii.

Caietele vechi asteapta pe monitor sa le frunzaresc, doar ca nu am curaj. Mi-e frica de ce-as putea vedea acolo. Mi-e frica de ce-am scris.

Tot aseara in parc mi-am dat seama ca nu mai pot scrie acasa. Imi trebuie cafenea sau parc. Acasa dorm. Dorm mult in ultimul timp. Dam vina pe astenie?
Tot aseara m-a sunat un tot vechi prieten. Mi-a zis ca astenia lui e ciudata. Are loc la fiecare schimbare de anotimp, si datorita simtului olfactiv ii revin amintiri din epoci trecute. Imi povestea cum simtea noaptea caldura zidurilor unei biserici, incalzite in timpul zilei.

Pentru mine e prea greu sa-mi amintesc primavara momentele din primavara precedenta. Amintirile mele sunt slab zidite in timp.

Asa am incheiat vechiul document: „Dispar toate ideile din cap, dispar toate  inceputurile de fraze. Cerul vine peste mine iar cabanele si muntii se indeparteaza ; apoi se ridica sus de tot, ma ia cu el, apoi ma arunca. Si intr-un vartej din acesta de semnificatii ma invart de ceva vreme, si pare ca nu ma lasa sa ies. Poate ca nici n-ar mai trebui sa le caut.”

Nu-i stiu data.

Perioada asta este, cred, cea mai urata perioada pe care mi-o pot aminti din toata viata mea. Altadata as fi fost la pamant. Altadata as fi avut ochii umflati de prea mult plans si prea putin somn. Acum insa, le imping pe toate cat mai departe de mine. Nu mai vreau sa stiu. Nu mai vreau sa le simt. N-am cum le schimba. Am incercat. Acum sunt un om in coma, care vede tot si aude tot si simte tot, dar cu toate astea, sta linistit in pat, si arata precum viseaza ceva frumos. Mi s-au atrofiat toate. Si merg inainte, aproape robotic, bucurandu-ma de prima zi calda a toamnei, asteptand explozia de culori a parcurilor si vinul de anul asta.

Am vorbit mult cu unfitutel in ultimul timp. Am notat intr-o seara, referitor la noi, “We are so different, yet so alike. It makes me smile.”

Diferit, acum, este faptul ca nu stiu cum ma invart sau cum ar trebui sa ma invart; sau mai mult, cand ar trebui sa ies din vartej ca sa ma indrept catre ceva. Dar nu-mi mai bat capul. Las vartejul sa ma duca, las vartejul sa se opreasca si sa ma lase cu privirea catre ceva. Nu mai incerc sa ies din el, fiindca stiu din experientele trecute ca sanse n-am. Iar de data asta nici nu ma deranjeaza.

Poate daca am timp am sa fac lucrul ala pe care-l tot vreau de atata timp. Sa-mi selectez cateva texte si sa mi le leg, pentru mine. Pe unele nu le am prin caiete. Si le-as vrea. Nu gasesc insa foarte explicit motivul pentru care vreau sa fac asta. Cred ca m-as simti eu mai bine, si-atat. Cred ca mi-ar place ca atunci cand sunt melancolica sau simt ca nu ma regasesc, sa pot lua ceva din raft, si sa stiu ca-i al meu, si sa stiu ca acolo ma regasesc oricand. In timpuri trecute, insa oricand. Cred ca mi-ar place sa am ceva doar al meu. Si palpabil.

Era sigur ca abia astept sa ajung iar la Iasi. N-am stiut sa-i raspund in prima faza. Ma sperie faptul ca sunt multe de facut si imi vine in gand ca n-am sa fiu in stare. Ma sperie faptul ca oricat de mult m-as feri, tot voi avea asteptari mari, iar ele imi vor fi date peste cap. Folosesc gresit “ma sperie”, caci asa cum am zis mai sus, simt o mare letargie. I’ll just go with the wind. Si-o sa fie vant.

Gimme five

Azi am cheltuit un milion de lei pe niste ate, nasturei, sireturi, o oja, cafea, covrigi, tigari........si nectarine.
Unu la mana. Nectarinele au fost puse pe cantar de o domnisoara ce si-o lasat tigara pe marginea tarabei.
Doi la mana. La covrigi, tatal il certa pe baiat ca nu a zis multumesc. Baiatul i-a spus ca a uitat. Tatal i-a zis sa tina minte pe data viitoare. Si mi s-a parut dragut.
Trei la mana. Cu o nectarina am spart o farfurie. Neintentionat. Spalam nectarinele, si le spalam bine, caci aveam in minte mana domnisoarei ce lasa tigara pe taraba, iar una bucata nectarina a cazut pe marginea unei farfurii ce era in chiuveta. Morala: nu lasati vasele in chiuveta, spalati-le!
Patru la mana. Nu ii frumos sa te uiti la film in paralel cand vorbesti cu cineva.
Cinci la mana: Sarcasmul mi-e inteles uneori ca gand sincer si bun. Ar trebui sa ma fac mai bine inteleasa.
Si-am ramas fara degete la mana.

Story tellers

  

Nobody ever tells everything

5 sept. Sinaia
Colţul unei singure cărţi de joc dintr-o construcţie oricât de complexă trebuie numai să se mişte puţin pentru a se prăbuşi totul. Un sentiment de mânie şi durere insuportabilă. Atât am pe suflet. Şi n-am cui să spun.

Am susţinut mereu că nu vreau să depind de nimeni. Însă în momentele astea aş vrea să fie cineva care să-mi spună dacă să merg înainte sau înapoi, la stânga sau dreapta sau doar să stau liniştită pe loc. Nu e nimeni, şi nici nu ştiu de-ar putea fi. Iar eu merg câte doi paşi în fiecare direcţie, ca să mă întorc înapoi şi să mă nărui. Apoi am impresia că mă refac şi-o iau de la capăt.

7 sept sinaia
Mâine dimineaţă e totul gata, plecăm acasă. Când mă gândesc la zilele astea aici, două lucruri îmi vin în cap. am trecut prin stări extrem de diferite; extreme – mă întreb dacă sunt ipocrită. Şi-am mai simţit, încă o dată o dorinţă şi-o voinţă extrem de puternice de a schimba. De a mă schimba. De a încerca nou, de a încerca ce-am zis mereu că vreau şi n-am avut ocazia. Dar lucrurile astea le-am mai simţit şi n-am făcut nimic pentru a le da curs. O să treacă oare când am să ajung înapoi?
‚Am simţit că fericirea e aproape, umilă ca un cerşetor şi falnică precum un rege.’ – J.G.

Sunt unele momente în care te loveşte puternic simplul şi adevăratul gând că tu eşti singurul ce poate schimba ceva. Şi-atunci mă întreb de ce tot dăm vina pe orice altceva înafară de noi?
‚Omul e suma întâlnirilor sale esenţiale’ – Gabriel Liiceanu.
În acelaşi mod, există momente în care unele gânduri sau întrebări apar ca şi cum ar fi sub microscop. Şi-atunci rămâi crispat şi uiţi să învârţi cartofii sau nu mai vezi că semaforul s-a schimbat în verde. Gânduri şi întrebări vechi, ce-au mai fost. Însă niciodată atât de clare şi intense.

Fără dată.
Suntem slabi. Din cauza asta ne purtăm aşa şi lăsăm să treacă totul pe lângă noi. Sunt şi eu la rându-mi, o fire slabă. Cu toate că masca pe care o port este a unei fiinţe puternice. Puţini mă cunosc. Şi-aceşti puţini oameni ştiu că sunt făcută din bucăţele lipite cu un soi de lipici ce are efect doar în unele zile. Doar în unele momente. Doar în unele stări. În rest, lipiciul se topeşte ori se evaporă, fără să-mi dea de ştire, iar bucăţelele cad formând un morman aproape mort.
Masca rămâne însă deasupra, intactă.

9.sept. 23.2
Mă încearcă din nou fantasme ale trecutului. Între timp, a venit şi toamna. Toamna asta rece ce varsă fără grabă pioneze peste suflet. Dacă ai inspiraţie le poţi folosi să prinzi desene de pereţi. Să-l ascunzi, măcar aşa, cât de cât. Unele dintre ele vor sta strâmbe, şi de-aici îşi vor trage farmecul. Plouă fără să se oprească. Nu e deschidere nicăieri. Nu acasă, nu el, nu prieteni, nu. Poate mâine la cafenea. Seara asta a durut mult prea mult şi vreau să-mi primesc somnul ca pe o moarte mai mică să mă amorţească atât cât este nevoie.

1941 22 mai J. G
Ce fac orele pe care le pierdem, şi unde se duc? Ele se înveşmântează în stofele cele mai bogate, îşi acoperă capul cu un văl şi-şi pun o diademă împodobită cu ametiste, sanghine şi rubine sumbre, şi-aşteaptă ziua când vor veni să depună mărturie împotriva noastră; vor spune în lacrimi cum le-am abandonat când erau frumoase şi meritau îngrijirile noastre, căci fiecare dintre ele ar fi avut să ne dea câte ceva, şi suferă că au trebuit să-şi păstreze, inutile, dispreţuite, şi totuşi splendide, darurile pe care noi nu le-am vrut.

15 iunie
A-ţi reciti jurnalul înseamnă a răsturna clepsidra; nisipul se scurge iar, nisipul este acelaşi, clepsidra este aceeaşi, şi totul este altfel.
16 martie
Iubirea nbu se povesteşte, aşa cum nu se povesteşte nici nefericirea. De aceea sunt asemenea tăceri în jurnalul meu.

10 septembrie. Cafenea.

Mi-a apărut pe tren, iar, ideea morţii. Ce se întâmplă cu conştiinţa de sine după ce mori? Unde se duc toate întrebările şi toate gândurile? Fericirile şi tristeţile? Nu e frica de moarte. E frica de terminarea vieţii. N-aş vrea nici măcar raiul. Ci iar viaţă. De la capăt. Altul, indiferent. E mult prea frumos pe pământul acesta, cu toate relele ce există. Dacă s-ar termina într-adevăr tot, singura soluţie ar fi uitarea. Căci altfel n-ar putea exista fericirea veşnică. Fiindcă nu cred în existenţa vreunui om care să nu fie trist că a ratat ceva. Oricât de mic. O cafea în 3 de noapte. Chiar o greşeală nefăcută. Şi există oameni ce merită fericire. Viaţa depăşeşte raiul.

Când am ajuns acasă căutam cu privirea schimbări. 14 ore pe drum. Apoi mi.am dat seama că am lipsit doar o săptămână. Însă într-o săptămână se poate schimba totul. În război, chiar pământul îşi pierde înfăţişarea. Casele dispar, oamenii dispar. Demnitatea. O săptămână ar fi suficient. Şi e ironic. Apoi 12 ore de somn şi monotonia a reînceput. Monotonia mea, mereu în schimbare.
Vremea s-a schimbat. Am plecat vara, am ajuns toamna. Cred totuşi că o căutam, schimbarea, căci şi azi când mă îndreptam spre cafenea, mă întrebam dacă mai este aceeaşi chelneriţă blondă cu ochii turcoaz. Este. Şi ciudat e faptul că abia zilele astea mi-a răsunat în cap numele cafenelei. Probabil din cauza faptului că mereu o numesc simplu, cafenea. Avanti.

La Sinaia n-am putut scrie, căci în faţa geamului se înalţa muntele, şi mă îngheţa. N-am îndrăznit. Am notat doar câteva începuturi de fraze, câteva începuturi de gânduri, câteva impresii, pentru a le continua într-un loc mai paşnic. Peleşul m-a transpus în vremurile demult apuse. Cu bogăţia lor, darurile, relaţiile şi ingeniozitatea arhitecţilor. Dormitorul lui George Enescu, din casa sa, mi-a arătat un om singur şi trist, fără pretenţii. M-a uimit diferenţa dintre dormitorul casei sale şi apartamentul de la castel. Mă întreb cum se simţea acolo. Cetatea Braşovului mi-a retrezit dorinţa de a trăi în alte vremuri. La Pelişor cea mai frumoasă atracţie a fost un vizitator, ca şi noi. Un copilaş cam de un an de zile, a cărui lumină din ochi înviora castelul monoton şi discursul ghidului. Cel mai scump bibelou din castel.
Urcând pe munte ne-am întâlnit faţă în faţă cu ursul, pe care l-am salutat în fugă în timp ce am făcut stânga împrejur. Iar muntele…munţii...De la cota 2000 un peisaj absolut superb, ce te lasă fără grai. Nu ai cum să-l exprimi în cuvinte. Nici nu îndrăznesc să încerc.