Acasa.

Acum inchide ochii. Asculta. Mai ia un tic-tac de portocale si incearca sa iti reamintesti.

Cat era soarele am stat cu ochii in el. Era mare, de-un portocaliu asemenea celui din poza aia pe care am facut-o acum cativa ani. Si nici nu avea nori in jur. Era in stanga, insa dupa ce a inceput sa se coloreze singur in rosu, s-a mutat in fata nostra.

Unele case aveau gramezi de nisip langa ele. Altele erau roase de vreme si parasite. Dar era ciudat…in acel moment erau foarte asemanatoare, chiar daca unele au reprezentat ceva, iar altele vor reprezenta ceva. In momentul de fata, ambele feluri de case erau la fel. Fara tencuiala, fara geamuri, oameni, mobila… era o forma de V. Una decazuse, alta se pregatea sa urce. Dar acum amandoua erau la baza literei V.

Pe camp mai erau inca oglinzi netulburate decat de vreo inaripata insetata. Si apa si foc. Pasunile erau aprinse. Fiindca un nou an incepe, iar toate ramasitele celui din urma trebuie arse. Si apa, si foc.

N-a trecut mult timp pana sa se ascunda dupa orizont. Dupa dealuri defapt…si incet, cerul se intuneca, iar norii prindeau aceeasi culoare - gri-albastrui ca si dealurile din departare…te intrebai daca mai este gravitatie…te intrebai daca e posibil ca trei, poate patru dealuri sa inceapa sa urce pe cer..

Si-apoi, o mare de margelute aurii, argintii, rosiatice. Mereu am vrut sa-mi dau seama oare care bec e cel de pe strada mea, oare care bec e cel de langa spital, sau cel din parc, sau… Dar nu reusesc niciodata. Sunt prea multe, prea mici, si viteza nu-mi da ragaz.


Cred ca e acelasi cerc, inca o data…si inca o data… casele se construiesc….soarele rasare…soarele apune…anotimpurile se schimba…casele se darama … oricat am vrea noi sa ne pacalim ca nu-i asa.