El ten eleven

Au trecut multe. N-au trecut chiar toate, însă nici nu mai e mult până atunci.

             

              Aici nu sunt dealuri sau câmpuri. Aici vii în parc rugându-te să găseşti o bancă mutată de golani (!) pe iarbă, şi să nu vină poliţia să te fugărească de acolo, spunând că calci pe spaţiul verde. Voiam acasă. Voiam acasă doar pentru dealuri, să stau desculţă şi ciufulită şi să-i văd moaca lui Cofycel când vede o muscă. Aici parcă doar soarele se joacă iar căţeii sunt toţi în lesă şi merg cuminţi la pas.

Deseori mi-am blestemat felul de-a fi. Îl văd uneori ca pe un handicap. Datorită vântului am ieşit afară. Mi se umflaseră ochii prea tare, iar vântul usucă.

Pe partea cealaltă însă, ultima perioadă a fost pansament pentru suflet. Pe Fantu îl strâng în braţe în fiecare noapte.

[...] mă radiografiez prea mult. De aceea am înlocuit vreo 3 paragrafe cu cele 3 puncte. Ajunge. Să spun ce mi-ar place să fac acum? Sau unde să fiu? De ce? Cum sunt şi de ce am nevoie? La ce bun?mi-e de ajuns că stau întinsă în pat şi pixul alunecă aşa uşor pe foaie. Mi-e de ajuns că Fantu mă supraveghează şi că Hippo mă aşteaptă acasă.

A fost frumos atunci, nu-i aşa? Cu tot cu caprele alea ce erau să-mi roadă sandalele. Sandalele le am şi acum. Mi-a fost frumos şi atunci, în parc, când am rămas cu nucii şi-mi făceam griji pentru soarta lor de când vor creşte mari. Cât timp să fi trecut de când n-am mai vorbit?