I. Factorul declanşator de astăzi a fost mirarea stupidă şi copilărească în faţa lipsei de diplomaţie, a lăcomiei şi a nesimţirii. Cum face Cofy uneori, şi-şi înclină capul pe-o parte. Aşa şi eu astăzi. Mă pocneşte peste ceafă un astfel de moment, când văd că nici o limită nu mai există. Toată societatea asta şi toţi oamenii ăştia mă sleiesc deseori de puteri. Mă fac să mă închid mai mult şi mai mult în mine.
Partea bună e că am cafea. Partea proastă e că nu mai am multă.
Astăzi m-am supărat şi pe biluţele din cartofi şi conopidă care n-au ieşit aşa cum voiam eu.
Să nu-mi mai bat sufletul de...? am I vain?
Don’t you know little fool? you never can win. Use your mentality, wake up to reality.(From Ella’s You’ve got under my skin)
II.
Nu ştiu de ce unii oameni se autodistrug. Nu ştiu de ce unii oameni distrug ce au în jur. Zic eu, cu bună-ştiinţă. De ce spun cu bună ştiinţă? Fiindcă nu pot crede că nu sunt conştienţi. Sunt conştienţi la distrugerile altora. Oare să nu fie conştienţi la distrugerile făcute de ei înşişi? Dar...e aceeaşi acţiune...aşadar...cum poţi fi un conştient inconştient? Ani de reflectat. Şi tot nu am înţeles.
Mi-e greaţă.
III.Am mai făcut cafea. O a doua cană aşteaptă pe birou. E, de fapt, pentru dimineaţa de mâine, dar nu ştiu, zău... Astăzi am băut cel puţin trei căni de cafea. Am mâncat cel puţin patru nectarine. Am mâncat mai mult de cinci zmeure. Am încercat de mai mult de şase ori să-mi ţin lacrimile. Îmi spun că...e posibil ca un ţânţar să se ascufunde în cafea şi să-l beau fără să ştiu. De asta şi cireşele sunt mai ieftine acum decât vişinele. E posibil să nu mai fie de post. Iar azi,în piaţă, roşiile se vindeau cu 1,99 RON kilogramul. Iar în hala de carne, la etaj, s-a deschis o firmă de „catering”. Am râs mult azi în piaţă.
„People hurt people” se întâlneşte mult mai des decât „people help people”.
Vine o uşoară adiere de vânt iar de afară se-aud măturile din nuiele ale măturătorilor. E un sunet liniştitor. Mereu a fost, pentru mine. Am spus? Sunt pe balcon. Îmi port şosetele acelea lungi, dungate. Negru, maro, gri şi portocaliu. Până la genunchi. Şi de răcoare, mai mult de ţânţari. Un fel de masă. Şi un fotoliu-colţar pe care l-am adus ieri şi-am păţit asta:
Înţeleg egoismul, ce nu depăşeşte o anumită limită. Sau oare e doar pragmatism?
Înţeleg şi minciuna. Ce nu depăşeşte o anum.........
Înţeleg şi prostia. Ce nu depăşeş.............................
Înţeleg şi răutatea. Ce nu dep..................................
Înţeleg şi vanitatea. Ce n.........................................
Înţeleg şi arogan......................................................
Înţeleg şi org...........................................................
Oamenii?
„Depăşeşte-ţi limitele” nu e întotdeauna ceva pozitiv, din păcate.
Mă gândeam mai devreme că dacă şi gândul acesta gri care nu-mi dă pace de dimineaţă devine realitate...atunci...atunci...o să-mi fie şi mai greu. Mult mai greu.
Dacă aş fi fost bărbat, mi-aş fi lăsat barbă. Lungă. În semn de protest. Un vecin ce locuieşte la blocul de alături care poartă barbă lungă. Şi uneori bocanci. Merge des cu bibicleta. Acum câţiva ani era altfel. Total altfel. Dacă atunci cobora din maşini luxoase, purta blugi sau cămăşi sau sacouri sau pantofi, dacă atunci purta lanţ de aur la gât, şi brăţară, şi era ras şi frezat tot timpul, acum e îmbrăcat în treninguri, are barbă, ochii i-s parcă mai adânciţi iar iarna poartă un fes simplu, negru. Nu pare neîngrijit, nu pare trist, nu pare îmbătrânit, nu pare sărac. Pare schimbat. E schimbat. Şi poartă un nor misterios în jurul lui. Mă întreb mereu când îl văd, ce a determinat schimbarea aceasta. Şi cum o fi cea interioară?
Aş putea merge mâine dimineaţă în parc doar dacă aş sta trează toată noaptea. Asta ar însemna încă 4 ore. 4 ore sună puţin, însă ultimele două vor fi cele mai grele. Aş vedea răsăritul de aici. Hm?
Uneori, întunericul mă sperie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu