Cum n-a fost si nu e

Cantecul doare. Versurile dor. Ideile, asemenea. Poza doare. Si tot ce exprima. Vocea doare.
Probabil e din cauza ca simt oarecum ca n-as putea nici intr-o mie de ani sa gasesc forma si ordinea cuvintelor in asa fel incat sa exprime cat mai fidel ce as vrea eu sa exprime. Probabil ca visez mult prea mult. Lumea paralela in care as vrea sa traiesc e conturata tot si tot mai bine. Nu a ramas doar in asternuturile copilariei...
Ca si paranteza...mi-a cazut acum cateva minute privirea peste mine, oglindita. Ce-i drept, oglinda de aici e mult mai mica si infinit mai nestiutoare decat cea de acasa, dar n-am reusit sa inteleg ce arata. Am vazut doar o fata destul de stearsa, pe privirea careia cadea mult prea multa lumina falsa de neon...
Am sorbit o cafea. Era menita sa alunge orice scuza ce sa ma indeparteze de aici. Si totusi uite-ma, cautand, nestiind ce si cum sa transpun. E lung, pare-se, drumul.
Un articol gasit fara cautare m-a facut sa zambesc si sa vad, ca totusi, in unele situatii, nu suntem atat de diferiti precum pretindem.
Azi a fost o incercare. Incercarii i-a fost data o lovitura in crestet. Si m-am intristat iar, si simt iar ca si cum ...hmm... ma intreb iar daca o fi in zadar.
Planurile pe seara asta erau tare diferite. S-a pierdut pornirea. Imi pare rau acum ca am baut lichidul acela negru-amar.
M-am surprins in ultimul timp, tot mai des, visand. Visand la o iubire cu foc, cu sare si piper, cu pasiune. O iubire in camp cu flori, in cant de chitara, in munte, in fata focului...a focului ce-arunca scantei asemeni inimilor. Visand la acel fior si la acei fluturi de-nceput, realizez ca mi-e dor de placerea aceea dulce simtita la o simpla atingere, privire sau gest, placerea aceea nascuta din dorinta de mai mult, din dorinta de continuare in spatiul acela calm ce ofera siguranta. Dor de acea lume insorita in mijloc de noiembrie inghetat. In vise si-n dor exista si speranta.
Probabil sunt nedreapta. Probabil greseala mea e nerabdarea mea, e faptul ca cer si judec un lucru pe care el inca nu a avut sansa sa mi-l ofere.

Nu sunt cuvinte. Nu mai sunt...
Da..mi-ai fi zis...ca ar fi trebuit sa mai stau pana se-aseaza toate si pana iau o forma...pana se contureaza tot si pana aici vor capata un fir. Dar nu, iti raspund, nu mai vreau sa astept. Caci nu mai vreau sa revin, in cuvinte. E de-ajuns, eu inteleg.