joi, 23 august 2012

Caiete II


Prea multă oboseală şi prea multă cafea. Azi am clacat. Am căzut jos şi-am plâns. Dimineaţă am avut o pată albă în memorie iar apoi, toată ziua, trupul îmi tresărea la orice zgomot, iar inima îşi accelera bătăile.

p.468, 17 august. Cesare Pavese

„Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfârşit încă, pe care nu-l voi mai sfârşi.
Te miră că ceilalţi trec pe lângă tine şi nu ştiu, atâta vreme cât şi tu treci pe lângă alţii şi nu ştii, nu te interesează care este suferinţa lor, cancerul lor ascuns?
18 august
Lucrul de care te temi în cea mai mare taină se întâmplă întotdeauna.
Scriu: o Tu, ai milă. Şi apoi?
Ajunge puţin curaj. Cu cât durerea este mai determinată şi mai precisă, cu atât instinctul vieţii se zbate, şi piere gândul de sinucidere.

Părea aşa uşor când te gândeai la asta. Şi totuşi sunt atâtea femeiuşti care au făcut-o. E nevoie de umilinţă, nu de orgoliu.
                      Toate acestea te scârbesc.
                      Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie.”


            Mă gândeam la milioanele de schelete ce zac în pământ. Milioane, poate mai mult...schelete...oase. Fac pământul impur. Tone şi tone de oase.

’66, 15 ian. Cioran.

“Dacă nu m-aş stăpâni, aş face, cred, o criză de plâns fără motiv. Adică fără motiv aparent, căci lacrimile acestea ar izvorî, ca să vorbesc ca Dra. Lespinasse, din toate clipele vieţii mele.”

Uneori am impresia că devin egoistă (mai egoistă) şi că perna scoate sunete ciudate.

Iar mă arde dorinţa de a locui la un capăt de sat, să produc doar cele două roşii ce mi-ar trebui acum.  Dar apoi îmi spun că mi-ar trebui şi o găină care să facă ouă pentru micul dejun, iar găinii i-ar trebui grăunţe, iar pentru grăunţe ar trebui pământ...şi tot aşa, până se năruie tot.
Mi-e uşor dor de moliile lui Călinescu.

“O minte bolnavă, roasă de obsesii, nu se poate salva decât prin suspendarea temporară a gândirii, printr-o cură de idioţie.”

“[...] disperare sterilă ce mă uzează [...]”

Dacă C. vrea deşert, eu vreau sat. Margine de sat. A se înţelege. Margine de sat.

Ser fiziologic. Desene animate. Presiune atmosferică scăzută. Ceai, cafea şi covrigei. Optimism zero. Soluţii zero. Nu văd nici o ieşire din situaţia asta. Lumânările tot nu au fost aprinse.

“Boala e cea mai mare invenţie a vieţii.”

“Ceea ce face o carte să fie interesantă e cantitatea de suferinţă ce se găseşte în ea. Nu ideile, ci zbuciumul autorului ne atrage: strigătele, tăcerile, impasul, zvârcolirile lui, frazele încărcate de insolubil.”  (!)

“inapt pentru mântuire”

“Mongolia, ţara pe care o iubesc pentru că are mai mulţi cai decât oameni.”
“să sufere inutil şi la momentul nepotrivit”

“aparent în regulă cu toate, în realitate cu nimic”

            Unele pagini se desprind, aproape că zboară şi-mi produc şi mie un rău aproape fizic.

18 iunie. “După o săptămână de timp frumos, ce bucurie să contemplu cerul înnorat! Azurul permanent m-ar face să înnebunesc. Am o nevoie fizică de nori. De altfel, mă armonizez cu ei automat: norii sunt eu.”

„Şi Kleist, şi Rudolf (eroul de la Mazerling) – caută şi găsesc femei împreună cu care se sinucid. Ce pot să însemne aceste propuneri de sinucidere în doi? Să fie teama de a muri singur, sau, mai curând, nevoia de a-ţi curma zilele în acea plenitudine ce trebuie să preceadă moartea împărtăşită?”
„Cine eşti? Sunt omul pe care totul îl deranjează. Vreau să fiu lăsat în pace, să nu-mi poarte nimeni de grijă să nu-i pese nimănui de mine. Încerc să-mi atrag din partea celorlalţi o indiferenţă totală. Şi totuşi...
Totul pe lume mă oboseşte, totul. Continui totuşi. Am, până şi eu, porniri de luptător. Mă opun slăbiciunilor mele, îmi suport starea de sănătate, mă suport.”

„Nu sunt capabil decât de-o singură formă de curaj: curajul de a nu spera. (Măcar atât!)”



Reminder: de scris textele ascunse şi de trimis lui G., pe baza:



23aug

Cafea şi Cioran. Ameţesc de fiecare dată când mă ridic de pe scaun.

miercuri, 15 august 2012

Fisuri


Şi înălţimea
e dureroasă depărtare

o pană frântă
preface zborul
în presupunere

în dragostea florilor
vântul hotărăşte.

ValeriuButulescu

Am zăbovit jumătate de oră până am ieşit din casă. Decizia a fost un chin. Afară plouă, dar asta nu a fost niciodată problemă pentru mine. Era totul gri, m-am surprins stând în fotoliu, încălţată. Să da? să nu? Nu mă trăgea nimic, parcă aveam lanţuri la glezne. Oricum, singurul motiv a fost să ajung aici, să aştern şi gândurile astea. Nici măcar asta nu mai pot face. Le las începute pe tot felul de bilete şi le uit prin...în sfârşit... Aşa că vin aici, chiar dacă nici măcar cafeneaua nu mai este a mea. S-a înstrăinat mult prin schimbări, nu mai pot concepe filmul acela imaginat de G., din cuvinte şi umbre... Însă nu-mi rămâne decât să scriu.
Asta fac în ultimul timp. Nimic. Sau citesc. Singura plăcere pe care am avut-o recent a fost faptul că bibliotecara m-a lăsat la rafturi, în spate, să caut o carte pe care ea nu reuşea să o găsească. Era praf, lumină slabă şi sute şi sute de cărţi. Iz de bibliotecă. Nu am găsit ce căutam...însă jumătatea de oră petrecută acolo a fost plăcută. N-aş putea explica foarte clar de ce. Căutam Pagini de jurnal a lui Alexandru Tatos, într-un raft în care domnea haosul. Teatru, cinematografie şi sport. Steaua şi Fair play-ul lui Cristian Ţopescu. Mi-ar place să fiu bibliotecar. Mi-ar place să fiu şi poştaş. Iar aceste două meserii se bat cap în cap. Într-una este vorba de un scaun, în spatele unei mese, şi multe cărţi, iar în cealaltă este vorba de mult mers pe jos şi facturi. Contraste.
În ultimul timp simt că nu ştiu să fac nimic şi simt că nu valorez mai mult decât o ceapă degerată. O ceapă degerată nu poate face nimic. Sau cel puţin, strică tot.
Nu cer niciodată nimic iar ceilalţi nu înţeleg de ce am eu nevoie. Şarpele care-şi mănâncă coada. Cercul vicios.
Am mai spus asta...nu ne interesează cotidianul celorlalţi, mai ales când cotidianul nostru e fericit. Dar nu ne interesează cotidianul celorlalţi nici când cotidianul nostru e trist. Aşa suntem noi construiţi. Egoişti. Fiecare se raportează diferit la realitate. Unii preferă să nu o înţeleagă, alţii se lasă doborâţi, alţii preferă să o ignore. Alţii nu pot vedea efemeritatea anumitor lucruri şi se îndepărtează de cele care au dovedit că pot fi eterne.
Şi-atunci când vii înapoi acasă cu un sac de var, hotărât să-ţi schimbi culoarea pereţilor, şi vezi că pereţii au fisuri mari...ce te faci? Atunci vezi că ar trebui să demolezi casa, să clădeşti totul de la început, fiindcă fisurile sunt enorme. Şi-atunci...ce faci cu varul? Îl laşi în debara, fiindcă acum nu-şi mai are rostul. Pur şi simplu nu-şi mai are rostul. Speri că într-o zi o să ajungi iar la el...dar când te apuci de treabă observi că ziua aceea se îndepărtează tot mai mult. Probabil varul se strică, se sparge sacul, se împrăştie, e furat. Atunci renunţi la tot, pui şi visele şi speranţele în debara, şi-ţi continui existenţa între pereţii fisuraţi. Îţi dai seama că toată energia şi toate resursele îţi sunt îndreptate în alte părţi, cu sau fără voia ta, şi te linişteşti. Accepţi fisurile şi te fisurezi şi tu, mai mult, pe zi ce trece.
Din balcon, privind peste acoperişuri, îmi tot ziceam că viaţa nu are cum să fie doar atât. Dar din momentul în care privirea-mi cobora printre oamenii de pe stradă, gândul acesta părea un gând romantic, de roman. Nerealist. Uite realitatea. E acolo jos, în rândul oamenilor, nu sus spre cer. Acolo sus sunt iluziile. Iluziile sunt nerealiste şi ireale. Bineînţeles, niciodată nu l-am luat în râs pe Don Quijote, şi niciodată nu m-am îndoit de existenţa lui sau de existenţa monştrilor...însă...Adevăratul său duşmanul era realitatea.