vineri, 15 iunie 2012

marți, 12 iunie 2012

El ten eleven


Au trecut multe. N-au trecut chiar toate, însă nici nu mai e mult până atunci.
             
              Aici nu sunt dealuri sau câmpuri. Aici vii în parc rugându-te să găseşti o bancă mutată de golani (!) pe iarbă, şi să nu vină poliţia să te fugărească de acolo, spunând că calci pe spaţiul verde. Voiam acasă. Voiam acasă doar pentru dealuri, să stau desculţă şi ciufulită şi să-i văd moaca lui Cofycel când vede o muscă. Aici parcă doar soarele se joacă iar căţeii sunt toţi în lesă şi merg cuminţi la pas.

Deseori mi-am blestemat felul de-a fi. Îl văd uneori ca pe un handicap. Datorită vântului am ieşit afară. Mi se umflaseră ochii prea tare, iar vântul usucă.
Pe partea cealaltă însă, ultima perioadă a fost pansament pentru suflet. Pe Fantu îl strâng în braţe în fiecare noapte.

[...] mă radiografiez prea mult. De aceea am înlocuit vreo 3 paragrafe cu cele 3 puncte. Ajunge. Să spun ce mi-ar place să fac acum? Sau unde să fiu? De ce? Cum sunt şi de ce am nevoie? La ce bun?mi-e de ajuns că stau întinsă în pat şi pixul alunecă aşa uşor pe foaie. Mi-e de ajuns că Fantu mă supraveghează şi că Hippo mă aşteaptă acasă.

A fost frumos atunci, nu-i aşa? Cu tot cu caprele alea ce erau să-mi roadă sandalele. Sandalele le am şi acum. Mi-a fost frumos şi atunci, în parc, când am rămas cu nucii şi-mi făceam griji pentru soarta lor de când vor creşte mari. Cât timp să fi trecut de când n-am mai vorbit?

luni, 4 iunie 2012

I will


E greu să găseşti punctul de echilibru. Cotidianul vieţii nu interesează pe nimeni, suntem egoişti. Ne plictiseşte cotidianul altora. Suntem puţin mai cinici, nu în sensul rău, fiindcă am mai crescut. Nu mai punem chiar toate prostiile la suflet şi nu mai facem din firimituri adevărate drame. Ne-am călit, cum se zice.
Iar eu nu ştiu unde e G., ce face, dacă e bine.  E, poate, un motiv din cauza căruia scriu mai rar.
Unele se pierd pe drum, pe altele le culegi. Probabil că nu am avea loc pentru toate. Până şi profesorii la şcoală spun că e sănătos să uiţi, şi cultura e oricum cea care rămâne după ce ai uitat tot. Caracterul, în cealaltă parte.  “Sunt suma oamenilor pe care i-am întâlnit”, unde-oi fi citit-o?
Clădesc castele de nisip, pe o insulă de la o răscruce de vânturi. Castele din cărţi de joc, într-o noapte furtunoasă de octombrie, pe masa de şah din parc.
De ce te miri?



Iar piesa minte, să ştii