vineri, 15 iunie 2012
marți, 12 iunie 2012
El ten eleven
Au trecut multe. N-au
trecut chiar toate, însă nici nu mai e mult până atunci.
Aici nu sunt dealuri sau
câmpuri. Aici vii în parc rugându-te să găseşti o bancă mutată de golani (!) pe
iarbă, şi să nu vină poliţia să te fugărească de acolo, spunând că calci pe spaţiul verde. Voiam acasă. Voiam
acasă doar pentru dealuri, să stau desculţă şi ciufulită şi să-i văd moaca lui
Cofycel când vede o muscă. Aici parcă doar soarele se joacă iar căţeii sunt
toţi în lesă şi merg cuminţi la pas.
Deseori mi-am
blestemat felul de-a fi. Îl văd uneori ca pe un handicap. Datorită vântului am
ieşit afară. Mi se umflaseră ochii prea tare, iar vântul usucă.
Pe partea
cealaltă însă, ultima perioadă a fost pansament pentru suflet. Pe Fantu îl
strâng în braţe în fiecare noapte.
[...] mă radiografiez prea mult. De aceea am înlocuit vreo 3 paragrafe cu cele 3
puncte. Ajunge. Să spun ce mi-ar place să fac acum? Sau unde să fiu? De ce? Cum
sunt şi de ce am nevoie? La ce bun?mi-e de ajuns că stau întinsă în pat şi
pixul alunecă aşa uşor pe foaie. Mi-e de ajuns că Fantu mă supraveghează şi că
Hippo mă aşteaptă acasă.
A fost frumos
atunci, nu-i aşa? Cu tot cu caprele alea ce erau să-mi roadă sandalele. Sandalele
le am şi acum. Mi-a fost frumos şi atunci, în parc, când am rămas cu nucii
şi-mi făceam griji pentru soarta lor de când vor creşte mari. Cât timp să fi
trecut de când n-am mai vorbit?
luni, 4 iunie 2012
I will
E greu să găseşti punctul de
echilibru. Cotidianul vieţii nu interesează pe nimeni, suntem egoişti. Ne
plictiseşte cotidianul altora. Suntem puţin mai cinici, nu în sensul rău,
fiindcă am mai crescut. Nu mai punem chiar toate prostiile la suflet şi nu mai
facem din firimituri adevărate drame. Ne-am călit, cum se zice.
Iar eu nu ştiu unde e G., ce face, dacă e bine. E, poate, un motiv din cauza căruia scriu mai
rar.
Unele se pierd pe drum, pe altele
le culegi. Probabil că nu am avea loc pentru toate. Până şi profesorii la
şcoală spun că e sănătos să uiţi, şi cultura e oricum cea care rămâne după ce
ai uitat tot. Caracterul, în cealaltă parte.
“Sunt suma oamenilor pe care i-am întâlnit”, unde-oi fi citit-o?
Clădesc castele de nisip, pe o
insulă de la o răscruce de vânturi. Castele din cărţi de joc, într-o noapte
furtunoasă de octombrie, pe masa de şah din parc.
De ce te miri?
Iar piesa minte, să ştii
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
