Nu știu cu cine vorbesc acum, de
asta probabil mi-e greu să scriu. Ați dispărut cam toți.
Am dat mai devreme peste Buy me with a coffee. Ce să zic, când o
ascultam, stăteam nopțile înecată în cafea amară. Și-acum beau multă cafea. Dar
nu noaptea. Noaptea dorm.
Atunci, noaptea, ieșeam la
plimbare. Pe la 2-3. Orașul era cam pustiu. Acum, după ce se întunecă, nici
gunoiul nu îl mai duc.
Pe betoanele acelea pe care am
petrecut nopți și zile și după-amiezi peste care parcă cineva oprea timpul,
acum se înalță blocuri cu locuințe de lux. Cine-ar fi crezul că peste barul
acela ieftin în care ne-am petrecut noi atâtea…..se vor ridica … hehe. Avem tot
dreptul să râdem.
Simt nevoia să merg acolo, în locul meu preferat din pădure – despre care
voi râdeați – trebuie să fie superb acum. Acum, acuși, când vine toamna mea – toamna mea, toamna mea, aia călduță și
roșcată, toamna mea cărămizie și leneșă, toamna mea fără timp și fără loc.
Dar mă întreb. Oare e … care-i cuvântul? Oare e sigur să merg singură în pădure, până acolo, până la locul meu
preferat, despre care voi ați râs – locul acela de deasupra pădurii, de
deasupra drumului, locul acela plin de mușchi?
Când m-am întrebat eu dacă ceva e
sigur?
Iar Buy me with a coffee mă răscolește și-acum la fel cum mă răscolea
atunci, mă întoarce și mă aruncă, îmi răsucește ceva în mine, ceva … ceva așa,
tot, nu știu ce.
Am mai scris niște tâmpenii dar
le-am șters.
Oricum, totul a plecat de la Buy me with a coffee. Și oricum, îl prefer
pe Piersic Jr. cu alb în barbă.
