Trei la leu

Știi tu, lumea e plină de drame mici. Și mari.
Astăzi am văzut bătrâni care-și vindeau florile din grădină. Ieri am văzut copii care vindeau legături de ceapă sau frunze de vie... ieri... eu ieri am primit doi la mulți ani și o pungă cu ursuleţi din jeleu. Ieri am cerut furtună. Azi o primesc.

Eu azi am renunțat. Probabil, doar pentru azi. Azi am vrut să fiu rea ca să îmi fac mie bine. Nu mi-a fost.

Trecusem pe lângă vechea clădire a poștei care are lanțuri cu lacăt la uși de ani de zile. A trecut mult timp sau puțin de când mergeam acolo după alocație? Cred că am preluat de la domnul O așteptarea morții și ideea că de-acum nu mai sunt mulți ani de trăit. Simt ca el, gândesc ca el și totuși e o distanță de 60 de ani între noi. Ce comedie! Cred totuși că e mai tânăr ca mine.

Bătrânica din intersecție vindea ieri flori...mult spus flori. Mereu are ceva buruiene cu ea, toată lumea îi dă bani, nimeni nu ia florile. Fața ei brăzdată nu mai zice nimic, probabil de mult prea multă vreme. Avea o vestă groasă, toți oamenii bătrâni se îmbracă gros, se spune, nu, că sângele, de la o vârstă, nu mai circula "cum trebuie".
Oricum, marea dramă nu e că batrânica e mereu la noi în intersecție cu o găletușă cu ceva flori. Marea dramă va fi atunci când ea nu va mai fi în intersecție. Moartea e o chestiune egoistă, am mai spus-o.

Poate n-ar fi trebuit să plec astăzi...

Tone de putregai

Someday when my crying's done
I'm gonna wear a smile and walk in the sun

Lacrimile mele au avut mereu adăpostul nopții, a singurătății. 
Nu am crezut niciodată că poți ajunge așa. Mă doare, dar nu știu cum mă doare. Îmi înăbuș mereu durerea, îmi ascund mereu gândurile, de cele mai multe ori chiar și de mine. Le îngrop adânc, nu mă mai gândesc, las în spate, devine obișnuință. Probabil am și eu o vină, cumva. Nu știu.
Știu însă că te doare și pe tine. Nu am cum să te alin, ar trebui să dau timpul înapoi, iar asta n-o pot face, oricât suflet aș vinde diavolului.

Nu. Eu nu am nici o vină. Rațional știu asta. Dar o simt mereu, mereu. Greutatea asta mi-a apăsat pe umeri cam de pe când învățam să-mi leg șireturile. 


Va fi vina mea, mereu. A fost vina mea mereu. Mă roade ca un putregai înăuntru. 

*

Auzeam în glasul tău speranță. O speranță murdară, fiindcă știai că totul e sortit eșecului încă din fașă. N-am spus nimic, chiar dacă am obiceiul să retez din rădăcină astfel de lucruri. Nici tu n-ai spus nimic...te contraziceai, dar entuziasmat, așa cum nu te-am văzut de multă vreme. M-am emoționat, recunosc. Aveam lacrimi în ochi, îmi venea să mă ridic de pe scaun, să plec pe un câmp pustiu - să urlu, să plâng.

Spre seară am dat o vodcă pe gât și a mai trecut o zi.


*

Am nevoie de o furtună, să mă descarc.

*

Te evit. Mă ucide faptul că te evit. Am vorbit, am plâns. Mi-am zis că îmi voi ascunde lacrimile de privirea ta, dar am plâns. Mi-ai auzit suspinele, simțeai că rămân fără aer. Mi-ai văzut și ochii dimineață... erau umflați și vineții. Să-ți spun ce? Cum? 

*

Afară cântă muzica. Se râde, se glumește. Înăuntru cântă muzica. E veselă. Eu zâmbesc dar am pe suflet miliarde de tone de putregai.

*

Ascultă, copile, ce-mi spune viața: 
De-a pururi în umbră să torci al tău gând, 
Când simți în pleoapă o lacrim-arzând, 
Ia seama la vreme și acopere-ți fața, 
Să nu fie ochi să te vadă plângând. 

Alături cu alții te-nșiruie-n horă 
Și lumii plătește-i cu ce-i ești dator, 
Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor, 
Tăcerea să-ți fie statornica soră, 
Să nu știe nimeni ce rane te dor. 

Iar noaptea când cade și ceața se lasă, 
Tu trage-ți oblonul, să n-ai mărturii, 
Și-atunci sub tavanul ascunsei chilii, 
Despătură-ți taina ce-n suflet te-apasă, 
Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...