luni, 9 aprilie 2012

opt

Sunt în sfârşit acasă. Perdeluţele nu s-au schimbat. Cafeaua nu e decofeinizată. Se zice că avem cel puţin un înger păzitor.
Termometrul arată un grad, unul singur, plouă mărunt şi bate vântul. Nicidecum primăvară.
Perdeluţele nu s-au schimbat iar eu mi-am luat caietele cu mine. Erau în fundul dulapului, alături de caietele şi cărţile rămase din liceu. Cinci la număr, şi câteva foi, probabil nedatate.
Azinoapte la ora 1, când am ieşit după aer curat de primăvară (culmea, atunci l-am găsit), era multă lume pe străzi, se întorceau de la petrecut. Un anumit fel de lume. Mama credea că m-am întors să-mi schimb pantofii.
În caiete găsesc tot soiul de pene, frunze, aţe, amintiri, scris în diferite culori, desene. E treabă pentru o dimineaţă de luni, nicidecum pentru cafenea. Mă sperie gândul că trebuie să le deschid şi să le citesc. Pagină cu pagină, de-atunci până acum. Iar de-aş vrea să le transfer aici, ştiu cusiguranţă că ar trebui să selectez anumite pagini pe care să le ascund. Şi-atunci, ar fi corect? Nu pot totuşi să arăt totul. Îmi pare ciudat însă că după cinci ani, anumite idei mi-au rămas neschimbate. Majoritatea dintre ele, pesimiste şi gri. Probabil că asta-mi constituie baza.
Vreau să refac drumul acela. De preferat, vacanţa asta. Drumul nu mă sperie atât cât mă sperie destinaţia. Cum să ajung acolo singură? Să spun ce? M-aş opri probabil la cel de-al doilea pod, după ce aş sta pe deal să văd cum se oglindeşte soarele în apus în Dracşani. Aş căuta probabil fluturii aceia mici şi mov. Şi chiar dacă primul pod ar fi reparat şi nu s-ar mai vedea prin el apa ce curge verde şi învolburată, amintirea e acolo şi e vie. Nici al doilea pod nu mai e la fel. Pe acesta l-am tot văzut transformându-se. Râpa e plină de stuf şi apa probabil că e stătută. Nici asta n-ar fi problema. Problema stă după cel de-al doilea pod. Transformările de după sunt prea dureroase. Chiar dacă m-aş sui pe vreo căpiţă din grădină ştiu că n-aş mai aştepta Olcitul albastru, fiindcă el n-o să mai vină niciodată.
Pe undeva printr-un caiet trebuie să fie şi frunza de ginko, de la Jack. În caietul roz este trifoiul. Trifoiul cu trei foi, nu ştiu de când şi de unde stă acolo.
Nu e nimeni aici. Chelneriţa ştia ce vreau. Am întrebat-o, totuşi, de decofeinizată.
O idee pe care un prieten mi-a semnalat-o. Problemă, defapt. Vinovăţia mea. De unde vine, încotro se îndreaptă. N-ar fi trebuit să existe. Auzind-o de la altcineva, a prins contur, şi-am văzut, la o retrospectivă simplă, acolo. E acolo de când lumea. De când eu. Eu mi-o explic. Iar dacă până acum o vedeam într-un mod simplu, constant, acum mă întreb de ce oare există. Era acolo şi nu era pusă sub semnul întrebării. Pur şi simplu exista. Acum pluteşte deasupra ei un nor de îndoială, însă asta nu semnifică faptul că există şi soluţia pentru a înăbuşi sentimentul. Şi oare nu sunt obişnuită să ştiu că există ceva în mine, ceva ce n-ar trebui să existe, şi cu toate acestea, acel sentiment nu  pleacă? Mă simt vinovată uneori pentru toate relele din lume, iar acest fapt, pe lângă falsitatea lui, pe lângă absurditatea lui, nu pleacă. Convieţuim de-atâţia ani...
Acei patru pereţi m-au învăţat să mă deschid la fel cum acum mă obligă să mă închid. Ca Ana, mă simt zidită, doar că scopul zidirii mele nu este deloc unul înălţător. Nici măcar nu are scop, defapt. Vine din imposibilitatea mea de a mă... Dar nu vreau să mă adaptez. Vine din imposibilitatea mea de a fugi. De a scăpa. Convieţuiesc. Iar eu nu sunt făcută, interior, să convieţuiesc. Balconul se surpă, iar eu, în loc să stau pe marginea lui, prin libera cădere existând şi posibilitatea de a mă elibera de lanţurile mele invizibile, mă feresc şi mă retrag. Cât mai în interior, la un adăpost fals. Tăcere. Eu n-am molii. Eu am doar pui de viespii solitare (!) ce încă n-au ieşit din cuiburi. Iar când vor ieşi, vor lăsa în urma lor doar rămăşiţele lutului din care erau construite cuiburile. Vor ieşi fără să se uite înapoi, vor pleca în lume şi probabil îşi vor căuta şi ele locuri de făcut cuiburi. Oare ceilalţi or să le lase? Noi am putut convieţui. Şi ce-ar fi atât de ciudat să fac marketing politic cu berbecuţi, în vârf de munte? Ce-ar fi atât de ciudat să tai plasticul cărţii de identitate în două şi să-l las într-un şanţ? Mergem de 1 mai la mare?  

Pe cine să intereseze toate acestea şi toate câte au fost?

duminică, 25 martie 2012

vineri, 23 martie 2012

Don Quijote

Pe o clădire sunt inscripţionate următoarele:
Vita non est vivere sed valere vita est
Mai jos:
Labor omnia vincit improbus

În prima mă adâncesc mai tare.

Astăzi am stat 6 ore prin parcuri. Am citit. N-am văzut veveriţe, n-am văzut copii, n-am văzut bătrâni, tineri, căţei sau alte lucruri ce-mi furau atădată din atenţie. Or fi fost şi veveriţe şi copii, dar am stat doar cu nasul în carte. Voiam s-o termin, am lungit-o prea mult, şi voiam să iau alta la rând. Am schimbat două parcuri, şi-am ajuns în unul dintre cele două parcuri care mi-au rămas în memorie din prima venire la Iaşi. Defapt, prima venire cu mama. În prima am fost singură şi nu ţin minte decât băncile din amfiteatru. (E ciudat cum mi-am hotărât „soarta” atunci, pe moment, singură, nu?) Pe lângă parcul de azi, în amintirea de atunci mai e şi parcul acela fără prea mulţi copaci şi fără prea multe bănci, unde am hrănit un căţel cu gogoşi pudrate cu zahăr vanilat, luate de la o caşcarabetă din colţ.
Stăteam pe bancă, acolo unde acum 5 ani văzusem acea operă de artă, făcută probabil de copiii de la Clubul copiilor ce e situat în apropiere, făcută pe un spaţiu verde din parc, cu pietre colorate în albastru (Dunărea şi Marea Neagră) şi cărămizii (Carpaţii). România, la scară mică, cu munţi, ape şi oraşe.
Banca era sub geamul unde copiii făceau repetiţii. Cântau. Pe rând, cu negative, cu microfon. „Nu ştiu ce s-a întamplat de-o vreme-ncoace” şi un alt cântec cu arlechini ce râdeau în trei feluri, atât am prins. Apoi a început să bată toaca, clopotele. Şi căutând izvorul sunetului,  am observat cu stupoare că după clădirea cea gri se află o biserică. O biserică de a cărei existenţă am aflat abia astăzi, după cinci ani în care am trecut prin faţa clădirii gri. Ce-i drept – fără să folosesc scuze – din drumul spre bibliotecă nu se vede. Clădirea gri e mare (nu trebuie luată ca o mertaforă). Şi oricum, eu n-am probleme prea mari cu griul. Este cea mai gri clădire pe care am văzut-o. E veche, dar nu degradată – cel puţin la o primă vedere neavizată. Nu a rămas nici o urmă a vreunei culori existente demult, dacă a existat vreodată o culoare. M-am gândit apoi că habar nu am ce înseamnă toaca. „Un cântec al lemnului”, cum am găsit undeva exprimat, ce marchează trecerea de la timpul cotidian la cel liturgic. N-am intrat în biserică ci am continuat să citesc. Oricum, relaţia mea cu divinitatea e ceva mai personală, şi puţini din cei care mă cunosc ştiu că în majoritatea cazurilor îmi curg lacrimi când intru într-o biserică în care mă simt bine. Ceva mă emoţionează extrem. Defapt, nu ştie nimeni lucrul acesta, căci se blochează pe ceea ce se vede din exterior.
Din spate cântecul copiilor, în faţă, biserica, toaca, clopotele. Pe stradă, zgomotul maşinilor, o ambulanţă, oamenii îmbrăcaţi în portocaliu ce curăţau liniile de tramvai şi împrăştiau praful, eu citeam, alţii din parc râdeau zgomotos la vreo glumă, tocuri, un căţel trecea cu ochii blânzi pe lângă mine, fără să se atingă de firimiturile pe care le-am aruncat pe jos pentru porumbei. Un haos organizat. Fiecare cu treaba lui, fără să se întrebe nimic altceva decât ceea ce îi interesează direct.

Acum vreo două zile am văzut o barză. Dacă primăvara, prima dată vezi o barză singură, se spune că vei fi singur tot restul anului iar dacă vezi două, îţi vei găsi perechea. Impersonal.


MORGĂ - s.f. atitudine, comportare trufaşă, dispreţuitoare; sentiment exagerat al propriei valori.

Am citit scrisoarea adresată domnului Unamuno, aşa cum am citit şi Don Quijote în Est. Ştiu şi eu cum e să iei apărarea, la o scară mai mică, e drept, a unui “nebun”. Şi nu de multe ori, “nebunul” am fost chiar eu. Nu mă arunc în mare fiindcă nu ştiu să înot, dar spun atât: îţi trebuie curaj ca să fii nebun. Îţi trebuie curaj să ai iluzii şi speranţă. Şi probabil noi, cei care se zbat între raţiune şi afectiv, suntem cei care-l iubim cel mai mult pe Don Quijote. Cei ca el cred cu sinceritate în lupta pentru Dulcineea, iar cei care sunt vindecaţi de iluzii rânjesc batjocoritor când se întâmplă ca Don Quijote să treacă prin faţa lor, îndreptându-se spre monştrii cu care urmează să se lupte. Nu cred că exagerez cu ceva atunci când spun că ceea ce simt eu se poate numi şi invidie.
De ce mi s-a recomandat tocmai această scrisoare spre citire nu ştiu, poate fiindcă uneori par şi eu lipsită de iluzii sau speranţă. Sau nu sunt destul de perseverentă.