Long story

Iar acum, după toate pregătirile, nu ştiu cu ce să încep iar hârtia albă din faţa mea mă sperie. Se aude ticăitul ceasului din colţ. E ceas cu lampă. Sau poate că lampa e cu ceas.

Nu mă simt de aici. La urma urmei, sunt îmbrăcată în „haine de stradă” iar peste ceva timp am să plec. Dar nici dacă aş fi purtat pijamale, tot nu m-aş fi simţit de aici. Fiindcă ştiu că asta nu e casa mea, şi e a bunicii. Dacă eram într-o cameră de hotel, mă simţeam mai mult „de acolo” decât mă simt aici, chiar dacă asta e casa în care mi-am petrecut foarte mult timp. Camera de hotel ar fi plătită de mine (sau pentru mine)...Aşadar, n-am să pot răspunde cu exactitate dacă aş putea sau nu locui singură. Bineînţeles că prin „dacă aş putea” mă întreb defapt dacă mi-ar face plăcere. [Scutur din cap şi-mi zic: „Bazaconii!!!”]

Trebuie să recunosc că niciodată nu m-a impresionat în vreun fel casa bunicii. Sunt obişnuită cu ea şi nu i-am făcut vreodată vreo analiză. Se întâmplă uneori, să ai un obiect căruia nu-i acorzi prea multă importanţă, ca apoi, într-o zi oarecare, să-ţi dai seama de frumuseţea sau de modul în care îţi face viaţa mai uşoară sau mai plăcută. La o adică, chestia asta se întâmplă şi cu oameni, darămite cu obiecte. Aşadar, casa bunicii nu a fost niciodată frumoasă sau urâtă, modernă sau învechită, aerisită sau plină sau albastră sau curată. Dar cum stau acum aici şi-mi mai ridic ochii uitându-mă în jur, văd într-o altă lumină obiectele pe care le cunosc de 20 de ani. Îmi par aproape opere de artă. Cel puţin, sunt tare frumoase. Şi probabil că amintirile le adaugă ceva. Cele adăugate mai recent se integrează destul de bine în tot.

Când sunt singură aici mereu mă port de parcă aş face ceva greşit, având atenţia sporită ca să nu fiu prinsă. Cana am luat-o uşor de la locul ei, uşa am închis-o la fel. Prin casă merg aproape pe vârfuri. Dar căţelul trist mă priveşte oricum. [De ce o fi atât de trist căţelul ăsta?]

Principalul motiv pentru care mă aflu aici e faptul că bunica e la Iaşi pentru câteva zile iar eu trebuie să ud florile. Dacă nu uzi florile de pe balcon în ordine, cu siguranţă ratezi câteva. Dacă le uzi în ordine, e aproape imposibil să nu ratezi măcar una. Sunt ghivece micuţe pe ghivecele mai mari, ascunse de ghivecele mijlocii. Trebuie să fereşti, să cauţi, să ghiceşti, să intuieşti, să te ridici pe vârfuri, să-ţi ridici braţele. Apoi urmează cele de pe pervaz. Baie, bucătărie, dormitor. Aici trebuie să fii puţin mai zgârcit cu apa [adică atent şi calculat], ca să nu curgă în capul vecinilor de jos. Apoi urmează florile din casă, pe care însă bunica a spus să nu le ud. Pregătirile despre care vorbeam la început au însemnat făcutul cafelei, căutarea hârtiilor de scris şi căutarea a două reviste pentru suport. Suport pentru hârtiile de scris şi pentru cana de cafea. Bineînţeles, toate făcute cu aceeaşi grijă.

Ticăitul ceasului încă se aude. Unde-o fi oare globul pamântesc? Am terminat Pivniţele Vaticanului [Andre Gide] şi am început O mie nouăsute optzeci şi patru [George Orwell], care merge destul de bine, în ciuda scrisului mic care de obicei mă irită. Îmi aminteşte de Fahrenheit 451, filmul [cartea n-am citit-o(încă)]. M-am întrebat şi la film ce face oare ca lucrurile să stea cum stau şi nu altfel.

Despre creatură...

De câteva zile se tot auzea un fel de zumzăit. Nu mereu, ci doar din când în când. Nu continuu, ci întrerupt. Păream să fiu singura care îl aude, ceilalţi nu l-au băgat în seamă. Iar adevărul era că dacă urmăreai ceva la televizor sau găteai sau mai ştiu eu ce alte activităţi făceai, nu se auzea. [Bineînţeles că la mine în cameră nu se găteşte, era doar un exemplu.]

Zumzăitul venea dinspre fereastră. Înafara sa este instalată de curând o planşă din plastic, cam la 10 cm de geam, pentru a limita curentul din balcon. Totodată, înafara planşei sunt două cuiburi de rândunele. Strada este şi ea una dintre cele mai zgomotoase, aşa că la încpeut n-am prea băgat nici eu in seamă zumzăitul. Ca să fie mai clar, zumzăitul semăna cu sunetul scos de o albină sau o muscă ce încearcă să iasă dintr-o camerî prin geam. Toată lumea ştie cum se aud bătăile aripilor unei astfel de insecte, lângă geam. La zumzăitul meu lipseau acele bubuituri mici date de izbirea repetată a insectei în geam.

Ceea ce mă frapa cel mai mult era faptul că nici măcar căţelul părea să nu audă acest zgomot. Oamenii sunt deseori neatenţi la foarte multe lucruri, mult mai importante decât un zumzăit, dar animalele reacţionează. Ştiam că nu e surd, şi m-am gândit uneori că aud doar la mine în cap, semn de nebunie sau altfel de boală. Astăzi n-am mai rezistat curiozităţii şi-am ciulit urechea. Venea dinspre fereastră. Fereastra cu pricina este deschisă foarte rar, căci funcţiile sale sunt preluate de balcon. M-am suit pe scaun să mă uit după jaluzea. Nimic. M-am dus în balcon, să mă uit în spaţiul dintre geam şi plastic. Îmi tot imaginam că sunt viespi ce fac un cuib de viespi iar când am să-l descopăr, vor fi o armată de viespi. Lucru cam înspăimântător, căci ştiu din desene că atunci când enervezi o armată de viespi ea fuge după tine şi îţi umple pielea de ace. Dar nu era nimic nici acolo. Ultimul lucru ce-mi rămânea de făcut era să deschid fereastra. În timpul în care mutam florile de pe pervaz îmi şi imaginam cum, deschizând fereastra, vedeam vispea, viepsea mă vedea pe mine, şi stăteam aşa mirate preţ de câteva momente, până când, probabil, fugeam amândouă în acelaşi timp dar în direcţii opuse. Acum, când eram atât de aproape de adevăr, nu-mi mai imaginam o armată de viespi ci doar una singură. [Mai bine zis, speram să fie doar una singură, în caz că era...]

Am deschis fereastra şi, ca să vezi, ea era acolo!!! Doar că nu era viespe, ci un soi de viespe. [Mai târziu am aflat că era totuşi o viespe, o specie care trăieşte solitar. Eu am numit-o însă, până să aflu, puţin altfel.] Mai mare şi mai neagră (am să-i caut denumirea când ajung acasă). Eu am rămas mirată şi mă uitam la ea. Respiraţia mi s-a încetinit considerabil. Ea nu. Ea îşi continua treaba şi-am văzut astfel şi de unde venea zumzăitul. Pe mine mă luaseră transpiraţiile (simţeam, la propriu, cum îmi curgeau pe piele, sub maieu, picături reci). Ea lucra la cel de-al 4-lea cocon. Defapt, nu gâza-viespe m-a înfiorat aşa tare, ci mai degrabă cuibul ce-l construia, care adăpostea cine ştie câte alte miniaturi ca ea [conţinutul a fost altă surpriză]. Coconi din pământ. Trei erau gata, lucra la al patrulea. De-acolo zumzăitul – cobora în coconul pe jumătate construit, să mai lipească un firicel de pământ, iar batăile aripilor cauzau sunetul. Apoi, nu ştiu dacă din cauza mea sau dn cauză că nu mai avea pământ, şi-a luat zborul. Eu trebuia să stric cuibul repede repejor. Am adus un cuţit şi-o cutie, ca să nu împrăştii pe jos ouăle ce credeam că au să curgă din coconii aceia. Trei dintre ei era gri, iar cel neterminat, negru. Când am dat cu cuţitul am înţeles de ce. La cel negru, pământul era încă moale, încă îmbibat de saliva micii creaturi. Cei gri erau uscaţi, terminaţi. Era cât se poate de logic şi normal, dar în momentul acela simţeam că descopăr cine ştie ce taine. Am stricat primul cuib gri. A căzut în cutie. M-am uitat cu sfială, neştiind exact la ce să mă aştept...ouă...larve...? Când colo, paianjeni. „Paianjeni?!” Paianjeni.

Paianjeni cam cât unghia (măsurau atât cu tot cu picioare), gri, verzi, albi. Toţi aveau un corpuleţ mic şi umflat, deci erau aleşi parcă pe soi. Nu erau vii. Adică, cel puţin, nu se mişcau. Dar nu păreau nici morţi, căci paianjenii pe care-i găsesc în balcon, morţi, au picioarele strânse, iar aceştia aveau picioarele desfăcute ca şi cum ar fi în mişcare iar culorile le erau vii. Bănuiala mea e că acea gâză-viespe le-a injectat un soi de otravă care ori îi înţepenea ori îi conserva [Bănuiala s-a dovedit a fi adevărată. Specia asta nu omoară paianjenii, ci doar îi paralizează. Depune un singur ou în fiecare cocon iar când noua creatură va ieşi din ou, va avea suficientă hrană proaspătă pentru perioada necesară prinderii de forţe pentru părăsirea cuibului.] Am spart toţi coconii. În cutie era o imagine destul de macabră. Noroi uscat gri şi paianjeni încremeniţi. Trebuie să precizez că dintre toate insectele, paianjenii îmi dădeau până acum cele mai multe bătăi de cap. Până acum.

Ticăitul ceasului încă se aude iar lumina artificială a devenit necesară.

Abia după ce am aruncat conţinutul cutiei m-am gândit că gâza-viespe are să se întoarcă înapoi cu noroiul necesar pentru a-şi continua munca. Atunci mi-au venit în minte tot felul de ficţiuni: cum are să vină înapoi, şi cum, înnebunită de furie are să facă tot felul de dansuri ciudate prin camera, atacând tot ce-i stă în cale, cu cine ştie ce arme [Mă şi vedeam pe pat, paralizată ca paianjenii aceia, cu gâza-viespe râzând în timp ce-ţi fâlfâia aripile deasupra mea]. Sau poate că nici nu are să se apropie de locul respectiv, căci l-am stropit cu toate soluţiile toxice găsite prin casă. Sau poate e imună şi doar în ciudă va incepe din nou construcţia. DAR, avantaj eu, de-acum ştiu ce înseamnă zumzăitul acela, ştiu ce să caut şi mai ales ştiu ce am să găsesc.

Trebuie să recunosc însă (mi se trage probabil de la Furnicile lui Werber) că în timp ce mă îmbrăcam să vin aici mă copleşea un sentiment de milă şi vinovăţie că las căţelul acasă – pradă unei posibile răzbunări ale gâzei-viespi.

p.s.1: Să dai artificii la nuntă mi se pare un moft tâmpit, scump şi extrem de egoist. Deranjezi cel puţin un cartier de oameni, sperii multe păsări, mulţi căţei şi multe pisici pentru câteva minute de cer luminat, de care se bucură mai mult cei de la două cartiere distanţă decât te bucuri tu, fiindcă te asurzesc bubuiturile.

p.s.2: Victoria lui Bute a născut un alt val de patriotism de moment.