Azuriu

În ultimul timp m-am mai liniştit, cel puţin aşa cred.

What is your name?

Dreamfollower.

Dreamfollower?

Dreamfollower.

De câteva zile mă obsedează o fotografie. Defapt, privind cerul meu din balcon, îmi aduc aminte de acea fotografie, iar aducându-mi aminte de acea fotografie (care nu a fost făcută de mine, ci am văzut-o pur şi simplu undeva pe internet) îmi aduc aminte de cerul de acolo, de atunci, de acea stradă, de acel moment, timp, vreme, mine, cer. Exact cum e în fotografie, exact aşa am văzut eu atunci. Şi cerul şi biserica. În ultimele zile, mereu când îmi cade privirea pe turla bisericii din piaţă, are loc procesul ăsta de rememorări. „Proces de rememorări” sună ca şi cum ar fi un proces de lungă durată, dar defapt eu nu zăbovesc deloc. E ca un deja-vu, o fracţiune de secundă. Doar că eu ştiu unde şi când a fost, iar secundele pe care de obicei le petreci încercând să descoperi prin meandrele memoriei de ce anume îţi aminteşte o imagine, eu încerc să înţeleg de ce îmi aminteşte acea imagine ceea ce îmi aminteşte. Înţelegeţi tu diferenţa?

Deoarece biserica şi cerul mereu au fost la locul lor, mi-am zis că e culoarea de vină. Un fel de azur atât de clar încât pare ireal. Citeam în balcon şi vedeam doar cerul, fără biserică. Mi-am dat seama că şi tricoul are aceeaşi culoare. Mi-am dat seama că pe cer alunecă fel de fel de păsări şi că toate-s frumoase, fie vrăbii sau rândunele sau porumbei sau ciori. Mie oricum mi-au plăcut mereu ciorile, iar pe fundalul cerului liber de nori, parcă ele au mai mare impact decât celelalte. Exact aşa cum au porumbeii albi pe cer de furtună. În termeni simpli, se numeşte contrast. Uneori e ciudat să constaţi că cerul e unul şi-acelaşi şi aici şi acolo.

Cărţile de la bibliotecă au acel miros specific ce-mi place tare mult. Cred că am mai spus. Îl depăşeşte pe cel de tipăritură proaspătă. Cărţile de la bibliotecă au mirosul clădirii vechi şi-a celorlalte cărţi ce-s adăpostite acolo. După câteva zile de ţinut acasă, mirosul îşi pierde din putere. Uneori stau cu nasul în cărţi, la propriu, să-l caut. Şi nu ştiu dacă să cert urmele pe care ceilalţi cititori le lasă pe unele cărţi. E un fel de paradox. Cu acţiunea de a sublinia, de exemplu, pe o carte, mai ales o carte ce nu-ţi aparţine, nu sunt deloc de acord. Dar, în acelaşi timp, o carte veche cu mai multe feluri de sublinieri parcă poartă o poveste mai profundă. Nu e doar autor – tipăritor. Nu e doar autor - poveste – bibliotecă. E autor – poveste - tipăritor -  bibliotecă – oameni – alţi oameni – şi mai mulţi oameni. Iar acei oameni, prin sublinierile lor, îmi vorbesc. Cine ştie de când.

De când mă ştiu, când iau o carte de la bibliotecă, sper să găsesc vreun mesaj criptat care să mă ducă la un alt om ce-a citit cartea respectivă. Să găsesc un bileţel cu vreun cuvânt care să dea de gândit. Să aducă un plus de ceva. Cam aşa sunt, la urma urmei, şi sublinierile, nu? Dar eu aş vrea ceva mai sofisticat. Şi cum n-am găsit niciodată nimic, cu fiecare carte mă gândesc cum ar fi dacă aş începe eu. Pentru asta or fi probabil forumurile cu discuţii despre cărţi, că tot vorbeam despre „comunităţile vitruale”. Doar că eu nu la asta mă refer. Nu ştiu cum „se cheamă” chestia la care mă refer eu. E de înţeles, nu e de numit.

La ultima pagină am strănutat. N-am avut timp să întorc capul, şi-am strănutat în plină ultimă pagină. Nu ştiu cât trăiesc microbii, sau dacă microbii din strănutul meu erau răciţi. Dar mi-a zis că e posibil ca viitorul cititor, în timp ce citeşte ultima pagină a cărţii, să contacteze o răceală. Păcat, nu-i aşa? Multe accidente şi multe morţi sunt stupide, d-apoi de răceli ce să mai spunem...

Mie nu-mi place să discut cărţile fiindcă ştiu că multe discuţii de acest fel ajung să fie în contradictoriu. Iar oamenii sunt prea orgolioşi ca să înţeleagă că fiecare pagină citită are o anume putere şi lasă o anume urmă pe fiecare dintre noi, diferenţa constând tocmai în faptul că noi suntem diferiţi. Cărţile le primim fiecare în mod subiectiv. Eu m-am simţit ca o ceapă decojită fără nici un fel de grabă. Cam cum e margareta chelită de petale, în căutarea acelui răspuns. M-am simţit certată şi arătată cu degetul. Şi-am simţit un duş rece(chiar la adevărul acesta şi la singurul lucru de care mă mai agăţ ţi-ai găsit să te opreşti?) M-am încălzit iar, s-au uscat şi hainele între timp, acum sunt la mijloc şi trebuie să mă gândesc serios care cale (mă alege) aleg de-acum. Alţii ar fi putut spune ..... alte lucruri. De asta eu nu prea vorbesc despre cărţi. Cărţile nu se judecă, ci se citesc. Tot aşa nu înţeleg premiile literare. Cum alegi? Obiectiv?! Apropo de premii literare, „Ai toată viaţa înainte” de Gary/Ajar aşteaptă. Mă întreb dacă a scris-o având în minte posibilitatea de a câştiga încă o dată Goucourt-ul. (Foarte arogant ori foarte încrezător în sine? nu judec, oricum ar fi fost.) Iar dacă nu, care i-o fi fost reacţia? Eu aş fi pufnit în râs, puţin ironic, şi-aş fi exclamat mirat un “Ca să vezi!”

În fine, nu mai scriu. Măşti de sticlă, cobre, mlaştina, pădurea, deşertul. Gara. Singurătatea? Pustietatea? Şi când te gândeşti că eu...hm…