Black

În ultimul timp am impresia că beau cafeaua dinadins să-mi provoc un infarct. Cu toate glumele cu cât de mult îmi place. Îmi place, dar nu pot scăpa de impresia asta. Self abuse. Mi-ar plăcea să iau cursuri de cinism, de cum să suporţi superficialitatea şi de nepăsare.

Oamenii s-au căsătorit şi astăzi, căci s-au auzit mai toată dimineaţa claxoane de maşini şi chiuituri de oameni.

Iar m-am întrebat dacă aş fi vrut o soră. Nu dacă aş fi vrut simplu, ci dacă aş fi vrut cu toate implicaţiile. Mă gândeam că ea ar fi fost diferită, şi-ar fi fost foarte zăpăcită şi băgăreaţă, genul de om care-i mereu peste tot, care ştie toate şi care este ştiut. Care luptă şi-i puternic şi care-mi fură mie cerceii pe care oricum eu nu-i port. Doar că eu mereu am vrut un frate. Atât de egoistă sunt, încât dacă era frate, l-aş fi vrut.

Mă gândeam că n-am ce-mi trebuie ca să trăiesc. Gândit în engleză, parcă sună mai moale. Maybe I just don’t have what it takes to live. Oricum, nu ştiu. Oricum, spus pe-un ton resemnat. Mă simt ca Ana lui Manole. Fizic vorbind. Fizic ea, psihic eu. Ieri gluma cu pereţii ar fi fost comică. Azi e aproape dramă. Ieri ar fi fost altfel dacă. De trei ori. Poate că dacă aveam ceva în ochi, şi eu, cum mi se pare mie că are J. Tot ieri am început să plâng. Zic, înainte de film. Atunci. Fiindcă a fost aşa, pur şi simplu. Ca o bombă. Iar o bombă nu poate fi primită precum o furnică. Hei, uite o furnică. M-am simţit părăsită. Iar. Am visat acelaşi vis. Iar. Visul a avut acelaşi mesaj, iar, şi aceeaşi putere, iar. A fost din unul din acele vise intense şi scurte, care încă îţi ţin de cald mult timp după ce te trezeşti. Nu acţiunea sau starea din el, nu personajele. Ci visul în sine. Care parcă te ţine într-o îmbrăţişare continuă şi după ce te-ai spălat pe dinţi, şi după ce-ai băut cafeaua, şi după ce-ai fost în parc.

Fields of gold?

Trei cărţi azi cu mine în parc. Înafară de Iosif, n-am putut citi nimic. Nu-mi stă capul, nu mă pot concentra, nu ţin minte nimic şi-apoi mă întreb despre ce naiba era vorba.

„Şi dacă bat azi drumuri nebătute

 Şi sîngeră genunchii mei pe stînci,

 E numai ca să pot scăpa mai iute

 De mucegaiul văilor adînci.”

Să fiu sinceră? Nu pot. Nici în scris nu mai pot. Nu e vorba că mint, dar nu spun niciodată totul până la capăt, nu spun nimic clar. Le-ascund şi de mine. Dar uite: am dat cu şlapul după Cofy, care mârâia la uşă fără rost. Mârâiturile ei îmi fac inima să mi se strângă, din cauza acelor zgomote de demult. Şi-am dat cu şlapul după ea, iar din cauza asta-mi vine acum să plâng, şi ştiu că n-am să mi-o iert prea repede. 

Drace, cât am plâns!

De ieri

“Oare este posibil să te îndrăgosteşti fără ca asta să se termine în sânge, spermă şi lacrimi?”

Ieşise din casă cam pe la amiază, când soarele e de-asupra capului şi clocoteşte din ce în ce mai tare. Se trezise târziu, băuse doar cafea şi suc de fructe, un tabiet de vară. Când dădu să iasă pe uşă, simţi o uşoară senzaţie de foame dar îşi interzisese să guste măcar o pătrăţică de ciocolată, căci cu o seară înainte se gândi că sunt sute de mii de copii ce n-o gustaseră niciodată. Avea deseori astfel de gânduri, născute din cine ştie ce.

            Era mai cald decât se aşteptase. O uşoară ameţeală îi dădea târcoale. Ştia cauza, dar înainta hotărât. La un moment dat, pe terasa albastră a cărei scări urma să le coboare, i se păruse că fiecare pas năştea unduieli ale asfaltului. Asemeni celor născute de o picătură de ploaie într-un lac sau într-o baltă. „De la ameţeală”, se gândi. Apoi, la fiecare pas i se părea că păşeşte pe un material moale, cauciucat, în care piciorul i se afundă. Undeva între jeleu şi cremă pentru tort.

Ajunsă în parc s-a cufundat în lectură, după ce a dat o tură să caute banca perfectă. Bineînţeles că nu a găsit-o, iar singura era pe jumătate arsă de soare. S-a pitit acolo. Soarele-i încălzea doar piciorul drept. Privirea căuta o alta din când în când.

Îi căzuse o gâzuliţă pe braţ. Ştia că dacă încearcă să o prindă între degete, o striveşte. Se gândi că mai bine o suflă. Îşi văzu aluniţa. Îi plăceau mult aluniţele, şi-şi amintea cum mama ei îi spunea demult, pe când era copil, că dacă le numără, ele se înmulţesc. Părea să fie ceva aproape interzis. Dar ei îi plăceau aluniţele. I se părea că fac un fel de joc pe pielea ei, şi ori de câte ori avea ocazia, începea să le numere şi totdată, încerca să observe dacă şi unde i-au apărut cele noi. La masă, în timp ce scria sau în timp ce desenele animate erau întrerupte de reclame. Când făcea baie sau când se schimba de haine. Dar cel mai mult îi plăcea să le numere pe când stătea dezbrăcată în faţa oglinzii mari, căci le vedea mai bine.

O femeie tânără dar deja cu doi copii se aşezase pe partea arsă a băncii. A zâmbit şi s-a scuzat cumva cu faptul că la umbră e frig. N-avea cum să fie frig. Probabil amorţise sau era prea pretenţioasă. Sau poate era frig pentru copilaşul de câteva luni din cărucior. Era mai simplu să dea vina pe el. Femeia aceea era slabă şi uscată. Nu emana tinereţe şi prospeţime, cu toate că sigur nu trecuse nici de 30 de ani. Emana plictis şi meseria de mamă de casă. Era tipul acela de om care se ghidează viaţa întreagă după cele câteva lecţii primite în copilărie. Probabil extrem de credincioasă. Băieţelul de pe bicicletă însă, prospeţimea copilăriei întruchipată. Un soi de ştrengărie. Şi gropiţe în obraji. Puţin timid, dar timiditate din aceea nerecunoscută, de prim moment, ce caracterizează copiii. 

Lots of mississippi...

“Am auzit odată o vorbă: ia de la viaţă şi pe urmă plăteşte. Unii iau fără să plătească nimic, niciodată. În schimb, eu am plătit fără să iau. Înţeleg însă că nimeni nu te iartă când eşti slab. Doar te uită.”

Normal că m-am supărat. De ce să vorbească despre mămăligă atunci când face cafea?! Data viitoare i-o pregătesc arsă, aşa, de 20 de minute.

Astăzi a fost o zi gri cu nori. Cu aer greu. O zi care prevesteşte ceva rău, de obicei, prin filme. Nu ştiu dacă atmosfera era apăsătoare sau doar eu o simţeam aşa. Ploua ciudat în parc. Tot ciudat şi faptul că magnolii aveau înflorite vreo trei flori. Iar de prin ramuri se-auzea un fel de piu-piu ciudat şi nu-mi trece prin minte ce păsări or fi fost. Am lipit abţibildul cu Hello Kitty pe coperta caietului. Singurul motiv, fiindcă l-am găsit în cartea luată de la bibliotecă. E pe fundal alb, are conturul făcut cu un sclipici gri iar fundiţa cu sclipici roz. Detalii.

Tot azi şi tot apropo de cărţi, mi-am luat Luni de fiere, cu toate că mi-am zis după Copilul divin că n-am să mai citesc nimic de la el. Pe spate zice aşa: „Autorul tratează criza cuplului modern, sătul de monogamie. Oare este bine să trăim în convenţia de a fi împreună cu jumătatea până la capătul vieţii, cu riscul de a ne distruge reciproc?”  Nu-i aşa?

Prin bucătărie, dimineaţa, amintindu-mi de Copilul divin, mă întrebam dacă aducerea pe lume a unui copil ţine mai mult de egoism decât de toate celelalte. Dar nu mai am acum stare de.... Ştii? Mi-e somn.

            Ieri lângă ghena de gunoi era un pui de mâţă. Era negru şi slab. Mic şi tare slab. Era cât o palmă. Dar avea, cumva, energie să se joace prin praf şi pietricele cu o bucată de staniol galben. Iar asta mi-a amintit de Eleonora. S-a uitat la mine mirat cu ochii lui mici şi apropiaţi. Apoi şi-a văzut de joacă.

            Ieri aproape că am avut o criză. Sau un atac de panică, mai bine zis. Nu mai ştiam nimic. Mă întrebam unde sunt şi cum se poate aşa ceva, mă întrebam cine sunt (eu sau ei) şi-mi afundam capul în pernă mai mult şi mai mult, repetându-mi “dormi, dormi, hai dormi. One mississippi, two mississippi, three mississippi, four mississssippi....four...five mississippi, six mississippi, seven...” Minciuna nu poate ţine prea mult, sunt conştientă. Mă mir că a ţinut atât. Mi-e somn. Dar mi-a făcut bine, m-a lăsat să-mi văd de treabă zilele astea. Rău mi-a făcut să amestec. Cele două planuri. Dar aşa am văzut şi eu cât e de mare diferenţa. Cât e de mare diferenţa.....cine sunt ei??? O Doamne, cât e de mare!

Era cât pe ce să iau tricoul azi în parc. Mare greşeală ar fi fost.

ps: chestia aia mai dureaza, cum am obiceiul sa aman lucrurile.

Amestec ironic.

Romain Gary – Ai toată viaţa înainte

„Aveam în mine nişte excese acumulate şi i-am dat totul lui Super. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el, poate-aş fi ajuns la puşcărie.”

„Oamenii ţin la viaţă mai mult ca la orice şi e chiar amuzant, când te gândeşti câte mminunăţii există pe lume.”

„- N-ai nevoie de motive ca să-ţi fie frică, Momo.”

„Nenea Hamil e un om mare, dar împrejurările nu i-au permis să devină aşa ceva.”

„Mie unu mi-i scârbă de heroină. Mucoşii care se droghează se obişnuiesc toţi cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absenţă. Ca sa te droghezi trebuie sa vrei într-adevăr să fii fericit şi doar cei mai mari tâmpiţi din lume au astfel de idei. Eu nu m-am înghesuit prea tare la droguri, uneori, cu băieţii, am fumat câte o marijuana de politeţe, zece ani e vârsta la care cei mari te învaţă o grămadă de chestii. Dar nu ţin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă şi cineva ar trebui s-o ajute să coboare cu picioarele pe pământ.”

„Cunosc o groază de tipi care se droghează în prostie, dar, în ce mă priveşte, eu n-o să pup în fund viaţa ca să fiu fericit.”

„Apoi i-a trebuit halatul roz, dar n-a mai încăput în el ă era halatul ei de curvă şi se îngrăşase prea mult în ultimii cinşpe ani. Eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin’că cele tinere au proxineţi, da cele bătrâne n-au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne , nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă şi le-aş face dreptate.”

Viaţa pe un peron

„M-am născut în zodia Capricornului. Uneori, să nu râzi, m-am gândit că Christos a deschis această zodie şi eu o închei. Iar între noi au fost oameni care au ars pentru adevăruri mari: împărăteasa Livia, sfânta Thereza, Newton, Pasteur, Ioana d’Arc, Jack London. Eu sunt însă un Capricorn ratat. Mi-am trădat zodia, m-am speriat şi de urcuş şi de suferinţă. În loc de orice, am preferat uitarea, repede şi imediat, cum spun eu. Pe la douăzeci şi ceva de ani am înţeles că nu eram făcută nici pentru carieră strălucită, nici pentru adevăruri mari. Eram făcută pentru adevăruri mici: să mp bucur, dacă izbuteam, de un lucru, până nu intra în bulgărele de staniol.” Eleonora

Şoareci şi oameni (singura de până ce m-a făcut să plâng)

“Crooks spuse cu blândeţe:

- Poate ca acu-ai să înţelegi. Tu-l ai pe George. Tu ştii bine că vine 'napoi. Da' ia zi că n-ai pe nimeni. Ia zi că nu poţi să te duci în dormitor şi să joci rummy fiin'că eşti negru. Cum şi-ar plăcea? Ia zi c-ar trebui să stai aciia singur şi să citeşti cărţi. Fireşte, poţi să joci potcoave pân' se întunecă, da' după aia trebuie să citeşti cărţi. Geaba citeşti cărţi. Omu' are nevoie de alţii lângă el.

Scânci:

- Omu' se ticăloşeşte dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da' să fie cineva lângă tine. Îţi spui io, strigă, îţi spui io, omu' când e prea singur se-mbolnăveşte.”

Top of Form

Bottom of Form

Îmi cer scuze, nu mă pot abţine.

Azi s-au întâmplat lucruri ciudate. Cred că a fost ceva în aer. Mama a spus că am o floare pe spate iar în bancul pe care mi l-a zis, a înlocuit cuvântul „sex” cu expresia „hiţi-hiţi”.

Bunica m-a îndemnat să chiulesc o săptămână de la cursuri. Mă rog, în octombrie, când or începe. Şi nu „dacă poţi, dacă vrei, vezi ce cursuri ai, ce profesori” ci  „ei, doar n-are nimic dacă nu mergi o săptămână”. Mirarea vine din faptul că nu demult era „să fii cuminte şi să înveţi bine, că doar de aia mergi acolo. Să nu răspunzi la lume pe stradă şi să nu bei la petreceri din alte pahare pe care nu ţi le pui tu singură, că cine ştie ce-o pus în ele înainte. Şi nici din sticle, dacă nu-s desfăcute în faţa ta. Şi să mergi la cursuri să te ştie profesorii că-i important şi asta.”

Am trecut pe lângă Prietenia şi privirea mi-a căzut pe acele frânghii de căţărat. Erau şi în partea cealaltă. Cadrul din lemn, tot roşu. Cel puţin, obişnuise să fie roşu. Acum era un roşu sângeriu, cojit, împuţinat, şters. Frânghiile nu mai arătau sănătoase. Mi-ar fi fost frică acum să mă caţăr pe ele, frică să nu fie putrede. Mai ştii, atunci, cum te simţeai când ajungeai în vârf? Şi mai ştii zgomotul acela pe care-l făcea căţăratul? Era mult de urcat. Era înalt. Azi, când am trecut pe acolo, mi s-a părut ridicol de mic. Cum de mi se părea mie înalt?!

Mi-aş scutura şi eu sufletul prin dialoguri ca acele. Încă nu am curajul.

Ca la final, să mi se facă o asemenea sugestie. N-am ce zice. Sunt „fanul numărul 1” al vieţii. Cum le-ncurcă, le descurcă, şi iese cu-aşa ceva. În prim moment caşti ochii, nu-ţi vine a crede, inima începe să bată mai repede, totul parcă se opreşte în loc. Nu-ţi vine a crede. Apoi stai cu un zâmbet tâmp pe faţă. Zici „ce draaaacu’?”  Râzi. Zi şi tu, cum să nu râzi?

La multi ani, blog!

M-am rătăcit azi pe străzile alea. Cocioaba am găsit-o, dar biserica mai greu. N-am putut prinde cocioaba în poză fiindcă erau prea mulţi copaci. Nu erau trotuarele calumea şi-am mers pe o altă străduţă. Îmi aminteam eu ceva. Până la urmă am găsit şi biserica. Dar n-am zăbovit prea mult nici la ea. Partea aia a oraşului mi-e şi dragă dar mă şi doare. Aduce amintiri amare. Unii dintre oameni s-au dus, alţii s-au îndepărtat. Copilăria a trecut. Cu toate promisiunile ei.

Mâine fac drum la bibliotecă. Trebuie să găsesc măcar una.

Mi-a plăcut de mine azi, ceea ce-i mare lucru.

M-a uimit un om azi. În bine, ceea ce-i mare lucru. Mi-am promis că următoarele cuvinte vor fi pentru el, plecând de la ideea ce mi-a dat-o fără să ştie. Dar dacă n-am să reuşesc... (Am încercat azi în parc un exerciţiu de imaginaţie.)

Azi am făcut langoşi şi m-am gândit că G. poate tace fiindcă-şi scrie romanul pe care a promis că mi-l trimite frumos legat, când o fi gata. Eu n-aş putea scrie un roman, şi-i invidiez.

Azi blogul face doi ani. La mulţi ani, blog! 

Zi

Nu-mi place varianta de mijloc a cerului. Ori senin, ori cu nori. Azi a fost gri-albicios, şi a vărsat o ploaie din aia de jumătate de zi, cu stropi mici şi banali. Îmi pare rău să spun, dar arăta ca o cârpă. Asta era. O cârpă de cer. Ca cea din baie, care-a fost într-o vreme un tricou albastru. N-a mai fost nevoie de el, l-am făcut cârpă. Şi ce-i trist e că până şi tricoul cârpă are mai multă culoare decât a avut cerul cârpă azi. Urât din partea mea să vorbesc aşa despre cer, nu?

Voiam grepfruit. Aşa că mi-am luat umbrela şi-am mers până la magazin. Nu e departe. Am mers mai încet să nu mă stropesc prea tare – căci mă stropesc mereu – şi-am făcut, cred, vreo 3 minute. Era închis, cu toate că potrivit programulului duminica ţin până la 8. Adică 20.00. M-am simţit, nu ştiu de ce, aşa cum s-ar simţi un copil păcălit de alţii să meargă până pe strada X ca să vadă acolo minunăţie de animal cu cinci capete, care-i şi blând pe de-asupra, iar pe strada X să găsească doar gaşca ce se tăvăleşte pe jos fiindcă puştiul a căzut în capcană. Cineva parcă-şi bătea joc de mine. M-am întors înapoi cu mâna-n fund, cum se zice. Mă seacă plimbările acestea fără rost, dacă nu le-am planificat eu. Ii ca un fel de amăgire. Ca morcovul legat cu aţă de un băţ înaintea măgarului din desene animate. La mine în locul morcovului e grepfruitul.

Aseară cerul nu era încă întunecat de tot. Se vedeau câteva stele, se-auzeau greieri. Mi-a venit iar chef să plec undeva departe de oraş ca să nu mă încurce luminile şi zgomotele oraşului. Aş sta spate în spate cu X. sau cu Y.  undeva pe iarbă cu o bere în mână, să vorbim verzi şi uscate.

ps: Azi am terminat Ai toata viata inainte a lui Gary si-am incercat sa ma uit si la filmul pe care l-am scos din curiozitate, caci tot el a lucrat la screenplay. Doua ore patruzeci! Ca si restul filmelor ce asteapta. Ce s-a intamplat cu filmele ce aveau o ora jumate, maxim doua?

The best thing you've ever done for me is to help me take my life less seriously. It's only life after all.

Trebuie să spun în început că mă consider “a good listener”. Şi chiar sunt, în 99% din cazuri. Am devenit un good listener din simplul fapt că pe mine nu prea mă ascultă nimeni. Sunt auzită eventual. Puţini, puţin mă ascultă. Vorbesc despre momentul acela în care eu aproape erup, ca un vulcan, încercând să-mi aştern sufletul la picioarele lor, în speranţa unui strop de înţelegere, iar ei schimbă privirea în altă parte, şi-odată cu ea, mersul discuţiei, inserând un “Am uitat, ai văzut că Ana s-o vopsit?! Ioi, acu’ chiar arată ca o târfă”. În momente ca acestea devin eu un ascultător mai bun, şi mai bun, şi mai bun. În primul rând fiindcă prefer să nu mai vorbesc, şi în al doilea rând fiindcă mi-i ruşine mie de ruşinea lor, cum s-ar zice. Iar eu sunt un om de treabă, din păcate.

Îmi spuneam azi-noapte că autocritica e cobra mea. Nu în sensul că mi-e frică de autocritică, ci în sensul că autocritica mă face să-mi fie frică de tot. Nu sunt doar aspră cu mine, m-aş trimite direct la ghilotină.

Niciodată nu m-am simţit buricul pământului. Departe de mine gândul ăsta. Nici măcar o rotiţă din aceea ajutătoare nu m-am simţit vreodată. Însă e mereu ciudat să vezi cum totul se mişcă şi fără tine. Absolut totul. În acelaşi ritm. Vreau să spun că e ciudat să conştientizezi rece cum tu eşti ca un fir de nisip ce nu face mare diferenţă în tot deşertul.

Când am ieşit cu Cofy m-am trezind întrebându-mă dacă mai ştiu să merg cu trenul.

:) hehe

Treaba

Deoarece mi-am petrecut ultima ora incercand sa-mi amintesc cum naiba se chema cartea aia, mi-am zis ca trebuie sa-mi fac curat in "etichete" si sa scriu de-acum inainte ce, care, unde, cum, cand, caci se pare ca memoria ma lasa. Ar trebui deci sa le reiau si sa le imputinez.


Inuaki se chema!!!

Azuriu

În ultimul timp m-am mai liniştit, cel puţin aşa cred.

What is your name?

Dreamfollower.

Dreamfollower?

Dreamfollower.

De câteva zile mă obsedează o fotografie. Defapt, privind cerul meu din balcon, îmi aduc aminte de acea fotografie, iar aducându-mi aminte de acea fotografie (care nu a fost făcută de mine, ci am văzut-o pur şi simplu undeva pe internet) îmi aduc aminte de cerul de acolo, de atunci, de acea stradă, de acel moment, timp, vreme, mine, cer. Exact cum e în fotografie, exact aşa am văzut eu atunci. Şi cerul şi biserica. În ultimele zile, mereu când îmi cade privirea pe turla bisericii din piaţă, are loc procesul ăsta de rememorări. „Proces de rememorări” sună ca şi cum ar fi un proces de lungă durată, dar defapt eu nu zăbovesc deloc. E ca un deja-vu, o fracţiune de secundă. Doar că eu ştiu unde şi când a fost, iar secundele pe care de obicei le petreci încercând să descoperi prin meandrele memoriei de ce anume îţi aminteşte o imagine, eu încerc să înţeleg de ce îmi aminteşte acea imagine ceea ce îmi aminteşte. Înţelegeţi tu diferenţa?

Deoarece biserica şi cerul mereu au fost la locul lor, mi-am zis că e culoarea de vină. Un fel de azur atât de clar încât pare ireal. Citeam în balcon şi vedeam doar cerul, fără biserică. Mi-am dat seama că şi tricoul are aceeaşi culoare. Mi-am dat seama că pe cer alunecă fel de fel de păsări şi că toate-s frumoase, fie vrăbii sau rândunele sau porumbei sau ciori. Mie oricum mi-au plăcut mereu ciorile, iar pe fundalul cerului liber de nori, parcă ele au mai mare impact decât celelalte. Exact aşa cum au porumbeii albi pe cer de furtună. În termeni simpli, se numeşte contrast. Uneori e ciudat să constaţi că cerul e unul şi-acelaşi şi aici şi acolo.

Cărţile de la bibliotecă au acel miros specific ce-mi place tare mult. Cred că am mai spus. Îl depăşeşte pe cel de tipăritură proaspătă. Cărţile de la bibliotecă au mirosul clădirii vechi şi-a celorlalte cărţi ce-s adăpostite acolo. După câteva zile de ţinut acasă, mirosul îşi pierde din putere. Uneori stau cu nasul în cărţi, la propriu, să-l caut. Şi nu ştiu dacă să cert urmele pe care ceilalţi cititori le lasă pe unele cărţi. E un fel de paradox. Cu acţiunea de a sublinia, de exemplu, pe o carte, mai ales o carte ce nu-ţi aparţine, nu sunt deloc de acord. Dar, în acelaşi timp, o carte veche cu mai multe feluri de sublinieri parcă poartă o poveste mai profundă. Nu e doar autor – tipăritor. Nu e doar autor - poveste – bibliotecă. E autor – poveste - tipăritor -  bibliotecă – oameni – alţi oameni – şi mai mulţi oameni. Iar acei oameni, prin sublinierile lor, îmi vorbesc. Cine ştie de când.

De când mă ştiu, când iau o carte de la bibliotecă, sper să găsesc vreun mesaj criptat care să mă ducă la un alt om ce-a citit cartea respectivă. Să găsesc un bileţel cu vreun cuvânt care să dea de gândit. Să aducă un plus de ceva. Cam aşa sunt, la urma urmei, şi sublinierile, nu? Dar eu aş vrea ceva mai sofisticat. Şi cum n-am găsit niciodată nimic, cu fiecare carte mă gândesc cum ar fi dacă aş începe eu. Pentru asta or fi probabil forumurile cu discuţii despre cărţi, că tot vorbeam despre „comunităţile vitruale”. Doar că eu nu la asta mă refer. Nu ştiu cum „se cheamă” chestia la care mă refer eu. E de înţeles, nu e de numit.

La ultima pagină am strănutat. N-am avut timp să întorc capul, şi-am strănutat în plină ultimă pagină. Nu ştiu cât trăiesc microbii, sau dacă microbii din strănutul meu erau răciţi. Dar mi-a zis că e posibil ca viitorul cititor, în timp ce citeşte ultima pagină a cărţii, să contacteze o răceală. Păcat, nu-i aşa? Multe accidente şi multe morţi sunt stupide, d-apoi de răceli ce să mai spunem...

Mie nu-mi place să discut cărţile fiindcă ştiu că multe discuţii de acest fel ajung să fie în contradictoriu. Iar oamenii sunt prea orgolioşi ca să înţeleagă că fiecare pagină citită are o anume putere şi lasă o anume urmă pe fiecare dintre noi, diferenţa constând tocmai în faptul că noi suntem diferiţi. Cărţile le primim fiecare în mod subiectiv. Eu m-am simţit ca o ceapă decojită fără nici un fel de grabă. Cam cum e margareta chelită de petale, în căutarea acelui răspuns. M-am simţit certată şi arătată cu degetul. Şi-am simţit un duş rece(chiar la adevărul acesta şi la singurul lucru de care mă mai agăţ ţi-ai găsit să te opreşti?) M-am încălzit iar, s-au uscat şi hainele între timp, acum sunt la mijloc şi trebuie să mă gândesc serios care cale (mă alege) aleg de-acum. Alţii ar fi putut spune ..... alte lucruri. De asta eu nu prea vorbesc despre cărţi. Cărţile nu se judecă, ci se citesc. Tot aşa nu înţeleg premiile literare. Cum alegi? Obiectiv?! Apropo de premii literare, „Ai toată viaţa înainte” de Gary/Ajar aşteaptă. Mă întreb dacă a scris-o având în minte posibilitatea de a câştiga încă o dată Goucourt-ul. (Foarte arogant ori foarte încrezător în sine? nu judec, oricum ar fi fost.) Iar dacă nu, care i-o fi fost reacţia? Eu aş fi pufnit în râs, puţin ironic, şi-aş fi exclamat mirat un “Ca să vezi!”

În fine, nu mai scriu. Măşti de sticlă, cobre, mlaştina, pădurea, deşertul. Gara. Singurătatea? Pustietatea? Şi când te gândeşti că eu...hm…

Caut copac!!

În rochia carămizie, cu flori, cu părul strâns sus, vântul de-acum...

Am nevoie de un copac bătrân şi gras. De trunchiul căruia să-mi sprijin spatele. Să nu fie nici prea departe nici prea aproape. Adică nici prea aproape de agitaţia lumii, nici prea departe încât să fie riscul să mor de sapa vreunui nebun şi să nu-mi audă nimeni ţipetele. Să aibă iarbă multă în jur şi privelişte frumoasă. Să aibă linişte. Să nu fie vreun muşuroi de funici prea aproape. Să fie, preferabil, stejar.

Parcurile au ajuns să îmi pară atractive doar noaptea. Sunt însă prea mulţi ţânţari şi prea mulţi „petrecăreţi” – din aceia cu tricourile ridicate pe burtă, de care mi-i mai mult silă decât frică – ce se întorc la căşile lor. Iar felinarele nu ştiu dacă oferă o lumină aşa puternică, pentru citit sau scris. Ziua sunt copii, căţei, bătrâni şi tineri care mişună, râd, ţipă, latră sau cântă. Am observat de asemenea că am un soi de magnet şi că oamenii ce se întorc de la piaţă nu doar se odihnesc pe banca pe care stăteam eu, ci mă angajează în conversaţii ce ţin uneori şi câte o oră.  Nu tânjesc după linişte de cimitir mereu şi nu mă irită oamenii mereu. Dar vreau ca atunci când vreau un moment de linişte, să-l am şi înafara celor patru pereţi ai camerei mele. Ieşirile din oraş – cele ce nu-s aşa pustii, ori n-au copaci ori...nu-s pustii deloc. Unde mai pui că parcul de la primărie a rămas fără bănci, că-l pavelează.

Aşadar, caut copac. 

Leapsa

Poate că nu e destul de târziu sau poate n-am băut suficientă cafea. Şi de aia nu ştiu cu ce să încep. Rareori accept provocări. Din prea multă comoditate, probabil. Dar azi m-am tot gândit la idee şi mi-am dat seama că ar fi o interesantă trecere în revistă. „Începutul”. Frecventam demult un chat străin – cred că a fost prima mea întâlnire mai serioasă cu mediul acesta. Eu îmi exersam engleza şi mai schimbam câteva idei cu puţinii oameni ce mi se păreau ok acolo. Dintre ei, mi-am făcut un amic de peste mări şi ţări cu care am vorbit destul de mult timp. Apoi, din ce în ce mai rar, până când am uitat parola şi contul (nici nu se putea mai stupid de-atât). Mi-ar fi plăcut acum să ştiu de el, mă ia o anumită nostalgie gândindu-mă la vremurile acelea când socoteam diferenţa de fus orar sau mă miram când descopeream că aveam vreo pasiune comună.

Cam prin aceeaşi perioadă începusem să frecventez şi un chat românesc unde m-am „izolat” însă, după puţin timp, în room-urile cu trivia.

Apoi a fost site-ul unde am început să mă prostesc cu scrisul – www.jurnale.ro. Mă prosteam cu scrisul şi mă hrăneam cu cuvintele altora. Şi-acum trec pe acolo, cu toate că la ora actuală e mai degrabă un lac plin de plastic şi gunoaie ce sufocă cei câţiva nuferi rămaşi. Cel puţin trei persoane de acolo mi-au rămas extraordinar de dragi. Acum, forumul unui post de radio străin (www.radioparadise.com - postul de radio e din America, dar e ascultat online în toată lumea) şi pagina de chat a unuia românesc – www.radio3net.ro, unde majoritatea îmi sunt dragi. Feisbucul, căruia i-am recunoscut într-un final partea practică – mă pune la curent cu muzică, evenimente, concerte, cărţi, poezii. Ah, da, şi cu ce-au mai făcut sau pe unde-au mai fost oamenii pe care-i ştiu. Puţin de tot, şi www.flickr.com, care mai mult mă face să conştientizez că sunt o persoană invidioasă.

Asta aşa, ca o trecere în revistă.

Eu încerc să nu văd punctele slabe ale internetului. Este, la urma urmei un soi de unealtă, pe care o foloseşti dacă vrei, cum vrei. Bineînţeles că te pocneşte peste ceafă prostia afişată şi prin ungherele netului (sau mai bine zis, în rândurile din faţă?), dar e ca o oglindă a ceea ce este în realitate, aşadar n-ar trebui să fie nimic de mirare.

Revin însă la oameni. Despre indivizi vreau să vorbesc, mai puţin despre comunităţi. Despre unul dintre ei am scris în început. Bineînţeles că nu e singurul. Am făcut un soi de inventar. Dintre cei cunoscuţi pe diferite căi, pe internet, m-am întâlnit „face to face” cu 7 oameni (dacă n-am uitat cumva pe cineva). Cu unii doar pentru o cafea, cu unii doar pentru o bere, cu unii doar pentru un vin fiert, cu unii doar pentru un ecler, iar cu alţii pentru mai multe cafele şi pentru mai multe beri. Unii mi-au rămas prieteni, alţii s-au pierdut pe drumurile lor. Aspectul acesta e cel mai important din toată chestiunea. Oamenii. Mi-am zis de multe ori că aş fi dat la schimb câţiva dintre cei care sunt aproape de mine – în spaţiu – pentru cei care mi-au devenit aproape aici, prin cuvinte, idei, muzici, fotografii. Mi-era ciudă deseori că nu găsesc pe stradă aşa oameni cum găsesc uneori aici. E o comunitate mult şi ai de unde alege.

„Năzbâtii”...nu ştiu să fi făcut, sau poate că nu ştiu exact la ce se referă termenul. Mă atingeau unele cuvinte maliţioase, ce-i drept. Erau în stare să-mi alunge vreo stare de bine pe care o aveam. Mă dezamăgeau, mă întristau sau mă descurajau. Pe de o parte, ori fiindcă sunt eu mai sensibilă, ori fiindcă după cuvinte mereu văd totuşi o siluetă omenească.

Influenţa unora dintre cei pe care i-am cunoscut aici a fost mare. Unii, prieteni în sensul (meu) tare; alţii, mentori. Înţeleg sensurile acestor cuvinte şi totuşi nu le schimb. Nu exagerez cu nimic.

M-a învăţat câte ceva, netu’ ăsta. Ori am avut noroc, ori am ştiut să aleg.

Jocuri

Era din vremea în care analfabetul simţea nevoia să strănute.

"Spune-mi, Winston, cum îşi exercită un om puterea asupra altui om?

Winston se gândeşte puţin, cu ochii în tavan, apoi zice:

— Făcându-l să sufere.

— Exact. Făcându-l să sufere. Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili in a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti."

Era din vremea în care În noi există ceva patogen ce se transformă uneori în ceva rece. Salvarea vine o dată cu vântul. Te-am şantajat ca să jucăm un joc. Ai rămas uluit că am adus şi puţin whisky. Mi-ai cântat la tamburină. [ 2009]

Avem de ales între libertate şi fericire; marea majoritate alege fericirea.

Poate e de la cafea. Poate e de la faptul că am citit în balcon până ce efectiv n-am mai văzut literele. Poate că mi-am obosit ochii prea tare. Transpiraţii reci. Poate că e cald, sau poate m-am speriat. Nu m-am speriat.

De obicei îi era foarte clară cauza ce-o făcea să ajungă aici. Era ori o dezamăgire, era ori un vis ruinat, era ori vreun gând că are să rămână pe veci în acelaşi loc. Acum însă era confuză. Totul era confuz.

O urmărea deseori ideea că oricând, la orice pas, i se poate înfinge în craniu, în ceafă, un cuţit mare şi ascuţit. Atacatorul, mereu, un bărbat de vârsta a doua, brunet, cu dinţii stricaţi şi fără nici o expresie. Ştia că sunt şanse extrem de mici ca lucrul acesta să se întâmple. Dacă se întâmpla, se întâmpla oricum afară sau în scara blocului. Dar frica o cuprindea şi în casă, în balcon, când stătea la birou sau când mânca. Era conştientă de cât e de aberant, iar asta o făcea să se gândească la faptul că problemele psihice pe care credea uneori că le are nu erau pure fabulaţii. Frica aceea era simţită cu adevărat. Să fi fost de vină oare acele cuvinte trecute asupra cărora ochii îi căzuseră din întâmplare? Să fi fost faptul că nu se recunoştea acolo? Că atunci reuşise să şteargă trădarea cu buretele pentru ca apoi să-şi strige sentimentele în gura mare? Sau să fi fost faptul că îşi dădea seama că a pierdut puterea aceea iar acum n-ar mai fi făcut la fel nici în ruptul capului? Toate gândurile astea îi dădură o ameţeală uşoară. Durerea sâcâitoare de cap nu-i dădea pace. O enerva mai ales faptul că ştia că şi durerea şi transpiraţiile ar dispărea dacă ar reuşi să se calmeze şi să nu se mai gândească la nimic. N-avea să reuşească prea curând. Starea asta era de obicei starea pe care o avea înainte să decadă.  Era starea pe care o avea de obicei înainte să renunţe la lupta pentru viitor şi pentru sine. Cumva însă ştia că de această dată se afla într-un soi de vis urât şi intens, care avea însă să se sfârşească lăsând-o în acelaşi loc de unde a luat-o. Nu era nici un pericol. Ipoteza asta îi mai liniştea vâjâitul din interiorul craniului.

Îşi întinse clăbucii săpunului până la cot, în parte fiindcă îi plăcea parfumul, în parte fiindcă simţea nevoia să simtă apa rece pe piele. Se gândea că i-ar face extrem de bine să se scufunde într-un bazin adânc de 10 metri, plin de apă cristalină. Ar fi o alunecare lină, până la fund, răgaz pentru alungarea oricărui gând, ca apoi să urmeze o izbucnire energică asemeni unei mici renaşteri, la suprafaţă.

Îşi puse maieul negru şi ieşi afară preţ de câteva minute. Ştia că nu sunt stele pe cer iar răcoarea de afară nu avea să o ajute cu nimic odată ajunsă înapoi. 

Verde

Eu nu am persoane atat de inteligente in jurul meu incat sa accepte adevarul gol golut, direct, fara menajamente, verde.

Astazi nu s-a intamplat nimic. Pana si luna trebuie sa fie acum dupa bloc. In afara de doamna venita de la piata, de Maria ce purta scutec si-avea lopata, de domnul cu canicheul alb si de C, pe care il admir, nu s-a intamplat nimic. C. rade tare frumos, din toata inima. E mereu o placere sa il ascult cum rade.

Nu ziua m-a dezamagit, ci eu m-am dezamagit fiindca am asteptat ceva de la o zi. Nu luna m-a dezamagit, ci eu m-am dezamagit ca am asteptat ceva de la luna.

Fusta fosnea usor, in timp ce mi se impletea pe picioare. Lunga, verde. Ultimele doua minute s-au dus in liniste. Pasii si fosnetul. Si nimic.

Dar am adaugat carti la lista. Si ne-am promis odata, demult, ca n-o sa mai cadem asa usor. Asadar, la somn, cu speranta ca maine reusim sa deschidem ochii inainte de 11.

So...?

Avem tunsoare nouă. Adică mai scurtă. Mult. Aşteptăm ziua de mâine. Ca să nu aducă nimic. Punem în balanţă o multitudine de lucruri, şi-apoi ne mirăm cum de stă în echilibru. Vedem cum copilăria lor e diferită de copilăria noastră. Adolescenţa lor, de adolescenţa noastră. Terminăm cutia de suc. Mai căutăm o dată luna pe cer. Rămânem ascunşi, ne facem în continuare planuri, ştiind totodată că 90% dintre ele vor fi sortite eşecului. Aflăm lucruri noi despre unchi şi verişori. Primim informaţii noi. Repet. Primim, nu le cerem, nu le căutăm. Mâine. Mâine. Mââââineeee. Oare ce se întâmplă mâine?

hmm..... 

Heh.

I love Bowie

13

           Ah, peste câteva zile e ziua lui I. N-am mai prins ziua lui I. acasă de cel puţin doi ani. Acum un an ciocneam o bere undeva cu cineva în cinstea lui I. Trecut.  Îngheţata ce nu trebuia să fie azi: vanilie pe fundul cănii, ciocolata în mijloc, căpşuna deasupra. În ordinea inversă a preferinţelor. Vanilia e pe primul loc, şi tot la ea se ajunge cel mai greu.

Priorităţi. Îmi spuneam că ar trebui să renunţ la viziunea mea asupra conceptului de prietenie. Ori aşa, ori ar trebui să renunţ la principiile mele, ori să renunţ la oameni. De tot. Un imens paradox. Dar la oameni nu renunţ. Îmi fac bine, unii, din când în când.

Din cauza ei acum mi-e frică să ies la plimbare.

When did I become such a bitch?

And how did I let this happen? I don’t know.

When did I became such a bitch?

I used to be so nice. (Nerina Pallot, care-o şti...)

Asta deoarece în ultima vreme anumite întâmplări mă scârbesc în totalitate şi răspund foarte urât.

Dar luna era mare şi singură pe cer. Stelele încă nu ieşiseră, albastrul era crud. Avea parcă mai multă putere deasupra macaralei.

al treilea

E greu la început. La orice început e greu. Dar atâtea alte începuturi au dus la castele din piatră masivă, ce vor dăinui în timp. Puţine.

Seara asta am propus-o pentru Un rege fără regat. Mă uit cu jind în urmă. Credeam pe atunci. Ciudat fapt.

Totodată, diferenţă frapantă între ora trecută şi ora aceasta. Acum suntem îndemnaţi prin televizor să mâncăm şi cel puţin 500gr.de fructe sau legume, zilnic. Noroc de îngheţata din frigider.

Chiar dacă oamenii sunt cam inculţi şi alţii scuipă pe jos la terase, şi chiar dacă acum nu mai cred ce credeam atunci, tot zâmbesc.

Şi totuşi, ce mult a trecut de-atunci, aşa-i?

Apparently, I'm home

Nu e vorba defapt de cum stau lucrurile în realitate, ci de felul în care realitatea te face să te simţi, de felul în care răspunzi la ea. De exemplu, faptul că Amy are probleme cu alcoolul şi cu alte droguri şi nu-şi poate susţine concertele este, în esenţă, un lucru trist. Dar dacă nu te interesează absolut deloc Amy, poţi trece mai departe fără să ai vreo problemă.

Impresii

Când mă plimbam cu Cofy m-a abordat o fetiţă. Defapt, pe Cofy, mai mult decât  pe mine. Mă întreba de ce se sperie şi ce caută când se oprea să miroasă iarba. Era frumuşică foc şi-avea zulufi aurii.

Când m-am întors de la plimbarea fără Cofy (aia cu: „singură !?!?!??!?! dar e 12!!!”) am văzut că am nisip pe picioare. Oraşul e plin de nisip. De la pavele.

Încerc să găsesc soluţia pentru a păstra optimismul aşa cum îţi păstrezi tabieturile de dimineaţă. Adică să fii mereu optimist, aproape involuntar. Cum te înveţi oare să fii aşa?

Long story

Iar acum, după toate pregătirile, nu ştiu cu ce să încep iar hârtia albă din faţa mea mă sperie. Se aude ticăitul ceasului din colţ. E ceas cu lampă. Sau poate că lampa e cu ceas.

Nu mă simt de aici. La urma urmei, sunt îmbrăcată în „haine de stradă” iar peste ceva timp am să plec. Dar nici dacă aş fi purtat pijamale, tot nu m-aş fi simţit de aici. Fiindcă ştiu că asta nu e casa mea, şi e a bunicii. Dacă eram într-o cameră de hotel, mă simţeam mai mult „de acolo” decât mă simt aici, chiar dacă asta e casa în care mi-am petrecut foarte mult timp. Camera de hotel ar fi plătită de mine (sau pentru mine)...Aşadar, n-am să pot răspunde cu exactitate dacă aş putea sau nu locui singură. Bineînţeles că prin „dacă aş putea” mă întreb defapt dacă mi-ar face plăcere. [Scutur din cap şi-mi zic: „Bazaconii!!!”]

Trebuie să recunosc că niciodată nu m-a impresionat în vreun fel casa bunicii. Sunt obişnuită cu ea şi nu i-am făcut vreodată vreo analiză. Se întâmplă uneori, să ai un obiect căruia nu-i acorzi prea multă importanţă, ca apoi, într-o zi oarecare, să-ţi dai seama de frumuseţea sau de modul în care îţi face viaţa mai uşoară sau mai plăcută. La o adică, chestia asta se întâmplă şi cu oameni, darămite cu obiecte. Aşadar, casa bunicii nu a fost niciodată frumoasă sau urâtă, modernă sau învechită, aerisită sau plină sau albastră sau curată. Dar cum stau acum aici şi-mi mai ridic ochii uitându-mă în jur, văd într-o altă lumină obiectele pe care le cunosc de 20 de ani. Îmi par aproape opere de artă. Cel puţin, sunt tare frumoase. Şi probabil că amintirile le adaugă ceva. Cele adăugate mai recent se integrează destul de bine în tot.

Când sunt singură aici mereu mă port de parcă aş face ceva greşit, având atenţia sporită ca să nu fiu prinsă. Cana am luat-o uşor de la locul ei, uşa am închis-o la fel. Prin casă merg aproape pe vârfuri. Dar căţelul trist mă priveşte oricum. [De ce o fi atât de trist căţelul ăsta?]

Principalul motiv pentru care mă aflu aici e faptul că bunica e la Iaşi pentru câteva zile iar eu trebuie să ud florile. Dacă nu uzi florile de pe balcon în ordine, cu siguranţă ratezi câteva. Dacă le uzi în ordine, e aproape imposibil să nu ratezi măcar una. Sunt ghivece micuţe pe ghivecele mai mari, ascunse de ghivecele mijlocii. Trebuie să fereşti, să cauţi, să ghiceşti, să intuieşti, să te ridici pe vârfuri, să-ţi ridici braţele. Apoi urmează cele de pe pervaz. Baie, bucătărie, dormitor. Aici trebuie să fii puţin mai zgârcit cu apa [adică atent şi calculat], ca să nu curgă în capul vecinilor de jos. Apoi urmează florile din casă, pe care însă bunica a spus să nu le ud. Pregătirile despre care vorbeam la început au însemnat făcutul cafelei, căutarea hârtiilor de scris şi căutarea a două reviste pentru suport. Suport pentru hârtiile de scris şi pentru cana de cafea. Bineînţeles, toate făcute cu aceeaşi grijă.

Ticăitul ceasului încă se aude. Unde-o fi oare globul pamântesc? Am terminat Pivniţele Vaticanului [Andre Gide] şi am început O mie nouăsute optzeci şi patru [George Orwell], care merge destul de bine, în ciuda scrisului mic care de obicei mă irită. Îmi aminteşte de Fahrenheit 451, filmul [cartea n-am citit-o(încă)]. M-am întrebat şi la film ce face oare ca lucrurile să stea cum stau şi nu altfel.

Despre creatură...

De câteva zile se tot auzea un fel de zumzăit. Nu mereu, ci doar din când în când. Nu continuu, ci întrerupt. Păream să fiu singura care îl aude, ceilalţi nu l-au băgat în seamă. Iar adevărul era că dacă urmăreai ceva la televizor sau găteai sau mai ştiu eu ce alte activităţi făceai, nu se auzea. [Bineînţeles că la mine în cameră nu se găteşte, era doar un exemplu.]

Zumzăitul venea dinspre fereastră. Înafara sa este instalată de curând o planşă din plastic, cam la 10 cm de geam, pentru a limita curentul din balcon. Totodată, înafara planşei sunt două cuiburi de rândunele. Strada este şi ea una dintre cele mai zgomotoase, aşa că la încpeut n-am prea băgat nici eu in seamă zumzăitul. Ca să fie mai clar, zumzăitul semăna cu sunetul scos de o albină sau o muscă ce încearcă să iasă dintr-o camerî prin geam. Toată lumea ştie cum se aud bătăile aripilor unei astfel de insecte, lângă geam. La zumzăitul meu lipseau acele bubuituri mici date de izbirea repetată a insectei în geam.

Ceea ce mă frapa cel mai mult era faptul că nici măcar căţelul părea să nu audă acest zgomot. Oamenii sunt deseori neatenţi la foarte multe lucruri, mult mai importante decât un zumzăit, dar animalele reacţionează. Ştiam că nu e surd, şi m-am gândit uneori că aud doar la mine în cap, semn de nebunie sau altfel de boală. Astăzi n-am mai rezistat curiozităţii şi-am ciulit urechea. Venea dinspre fereastră. Fereastra cu pricina este deschisă foarte rar, căci funcţiile sale sunt preluate de balcon. M-am suit pe scaun să mă uit după jaluzea. Nimic. M-am dus în balcon, să mă uit în spaţiul dintre geam şi plastic. Îmi tot imaginam că sunt viespi ce fac un cuib de viespi iar când am să-l descopăr, vor fi o armată de viespi. Lucru cam înspăimântător, căci ştiu din desene că atunci când enervezi o armată de viespi ea fuge după tine şi îţi umple pielea de ace. Dar nu era nimic nici acolo. Ultimul lucru ce-mi rămânea de făcut era să deschid fereastra. În timpul în care mutam florile de pe pervaz îmi şi imaginam cum, deschizând fereastra, vedeam vispea, viepsea mă vedea pe mine, şi stăteam aşa mirate preţ de câteva momente, până când, probabil, fugeam amândouă în acelaşi timp dar în direcţii opuse. Acum, când eram atât de aproape de adevăr, nu-mi mai imaginam o armată de viespi ci doar una singură. [Mai bine zis, speram să fie doar una singură, în caz că era...]

Am deschis fereastra şi, ca să vezi, ea era acolo!!! Doar că nu era viespe, ci un soi de viespe. [Mai târziu am aflat că era totuşi o viespe, o specie care trăieşte solitar. Eu am numit-o însă, până să aflu, puţin altfel.] Mai mare şi mai neagră (am să-i caut denumirea când ajung acasă). Eu am rămas mirată şi mă uitam la ea. Respiraţia mi s-a încetinit considerabil. Ea nu. Ea îşi continua treaba şi-am văzut astfel şi de unde venea zumzăitul. Pe mine mă luaseră transpiraţiile (simţeam, la propriu, cum îmi curgeau pe piele, sub maieu, picături reci). Ea lucra la cel de-al 4-lea cocon. Defapt, nu gâza-viespe m-a înfiorat aşa tare, ci mai degrabă cuibul ce-l construia, care adăpostea cine ştie câte alte miniaturi ca ea [conţinutul a fost altă surpriză]. Coconi din pământ. Trei erau gata, lucra la al patrulea. De-acolo zumzăitul – cobora în coconul pe jumătate construit, să mai lipească un firicel de pământ, iar batăile aripilor cauzau sunetul. Apoi, nu ştiu dacă din cauza mea sau dn cauză că nu mai avea pământ, şi-a luat zborul. Eu trebuia să stric cuibul repede repejor. Am adus un cuţit şi-o cutie, ca să nu împrăştii pe jos ouăle ce credeam că au să curgă din coconii aceia. Trei dintre ei era gri, iar cel neterminat, negru. Când am dat cu cuţitul am înţeles de ce. La cel negru, pământul era încă moale, încă îmbibat de saliva micii creaturi. Cei gri erau uscaţi, terminaţi. Era cât se poate de logic şi normal, dar în momentul acela simţeam că descopăr cine ştie ce taine. Am stricat primul cuib gri. A căzut în cutie. M-am uitat cu sfială, neştiind exact la ce să mă aştept...ouă...larve...? Când colo, paianjeni. „Paianjeni?!” Paianjeni.

Paianjeni cam cât unghia (măsurau atât cu tot cu picioare), gri, verzi, albi. Toţi aveau un corpuleţ mic şi umflat, deci erau aleşi parcă pe soi. Nu erau vii. Adică, cel puţin, nu se mişcau. Dar nu păreau nici morţi, căci paianjenii pe care-i găsesc în balcon, morţi, au picioarele strânse, iar aceştia aveau picioarele desfăcute ca şi cum ar fi în mişcare iar culorile le erau vii. Bănuiala mea e că acea gâză-viespe le-a injectat un soi de otravă care ori îi înţepenea ori îi conserva [Bănuiala s-a dovedit a fi adevărată. Specia asta nu omoară paianjenii, ci doar îi paralizează. Depune un singur ou în fiecare cocon iar când noua creatură va ieşi din ou, va avea suficientă hrană proaspătă pentru perioada necesară prinderii de forţe pentru părăsirea cuibului.] Am spart toţi coconii. În cutie era o imagine destul de macabră. Noroi uscat gri şi paianjeni încremeniţi. Trebuie să precizez că dintre toate insectele, paianjenii îmi dădeau până acum cele mai multe bătăi de cap. Până acum.

Ticăitul ceasului încă se aude iar lumina artificială a devenit necesară.

Abia după ce am aruncat conţinutul cutiei m-am gândit că gâza-viespe are să se întoarcă înapoi cu noroiul necesar pentru a-şi continua munca. Atunci mi-au venit în minte tot felul de ficţiuni: cum are să vină înapoi, şi cum, înnebunită de furie are să facă tot felul de dansuri ciudate prin camera, atacând tot ce-i stă în cale, cu cine ştie ce arme [Mă şi vedeam pe pat, paralizată ca paianjenii aceia, cu gâza-viespe râzând în timp ce-ţi fâlfâia aripile deasupra mea]. Sau poate că nici nu are să se apropie de locul respectiv, căci l-am stropit cu toate soluţiile toxice găsite prin casă. Sau poate e imună şi doar în ciudă va incepe din nou construcţia. DAR, avantaj eu, de-acum ştiu ce înseamnă zumzăitul acela, ştiu ce să caut şi mai ales ştiu ce am să găsesc.

Trebuie să recunosc însă (mi se trage probabil de la Furnicile lui Werber) că în timp ce mă îmbrăcam să vin aici mă copleşea un sentiment de milă şi vinovăţie că las căţelul acasă – pradă unei posibile răzbunări ale gâzei-viespi.

p.s.1: Să dai artificii la nuntă mi se pare un moft tâmpit, scump şi extrem de egoist. Deranjezi cel puţin un cartier de oameni, sperii multe păsări, mulţi căţei şi multe pisici pentru câteva minute de cer luminat, de care se bucură mai mult cei de la două cartiere distanţă decât te bucuri tu, fiindcă te asurzesc bubuiturile.

p.s.2: Victoria lui Bute a născut un alt val de patriotism de moment.