Trebuie să spun în început că mă consider “a good listener”. Şi chiar sunt, în 99% din cazuri. Am devenit un good listener din simplul fapt că pe mine nu prea mă ascultă nimeni. Sunt auzită eventual. Puţini, puţin mă ascultă. Vorbesc despre momentul acela în care eu aproape erup, ca un vulcan, încercând să-mi aştern sufletul la picioarele lor, în speranţa unui strop de înţelegere, iar ei schimbă privirea în altă parte, şi-odată cu ea, mersul discuţiei, inserând un “Am uitat, ai văzut că Ana s-o vopsit?! Ioi, acu’ chiar arată ca o târfă”. În momente ca acestea devin eu un ascultător mai bun, şi mai bun, şi mai bun. În primul rând fiindcă prefer să nu mai vorbesc, şi în al doilea rând fiindcă mi-i ruşine mie de ruşinea lor, cum s-ar zice. Iar eu sunt un om de treabă, din păcate.
Îmi spuneam azi-noapte că autocritica e cobra mea. Nu în sensul că mi-e frică de autocritică, ci în sensul că autocritica mă face să-mi fie frică de tot. Nu sunt doar aspră cu mine, m-aş trimite direct la ghilotină.
Niciodată nu m-am simţit buricul pământului. Departe de mine gândul ăsta. Nici măcar o rotiţă din aceea ajutătoare nu m-am simţit vreodată. Însă e mereu ciudat să vezi cum totul se mişcă şi fără tine. Absolut totul. În acelaşi ritm. Vreau să spun că e ciudat să conştientizezi rece cum tu eşti ca un fir de nisip ce nu face mare diferenţă în tot deşertul.
Când am ieşit cu Cofy m-am trezind întrebându-mă dacă mai ştiu să merg cu trenul.
:) hehe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu