De ieri

“Oare este posibil să te îndrăgosteşti fără ca asta să se termine în sânge, spermă şi lacrimi?”

Ieşise din casă cam pe la amiază, când soarele e de-asupra capului şi clocoteşte din ce în ce mai tare. Se trezise târziu, băuse doar cafea şi suc de fructe, un tabiet de vară. Când dădu să iasă pe uşă, simţi o uşoară senzaţie de foame dar îşi interzisese să guste măcar o pătrăţică de ciocolată, căci cu o seară înainte se gândi că sunt sute de mii de copii ce n-o gustaseră niciodată. Avea deseori astfel de gânduri, născute din cine ştie ce.

            Era mai cald decât se aşteptase. O uşoară ameţeală îi dădea târcoale. Ştia cauza, dar înainta hotărât. La un moment dat, pe terasa albastră a cărei scări urma să le coboare, i se păruse că fiecare pas năştea unduieli ale asfaltului. Asemeni celor născute de o picătură de ploaie într-un lac sau într-o baltă. „De la ameţeală”, se gândi. Apoi, la fiecare pas i se părea că păşeşte pe un material moale, cauciucat, în care piciorul i se afundă. Undeva între jeleu şi cremă pentru tort.

Ajunsă în parc s-a cufundat în lectură, după ce a dat o tură să caute banca perfectă. Bineînţeles că nu a găsit-o, iar singura era pe jumătate arsă de soare. S-a pitit acolo. Soarele-i încălzea doar piciorul drept. Privirea căuta o alta din când în când.

Îi căzuse o gâzuliţă pe braţ. Ştia că dacă încearcă să o prindă între degete, o striveşte. Se gândi că mai bine o suflă. Îşi văzu aluniţa. Îi plăceau mult aluniţele, şi-şi amintea cum mama ei îi spunea demult, pe când era copil, că dacă le numără, ele se înmulţesc. Părea să fie ceva aproape interzis. Dar ei îi plăceau aluniţele. I se părea că fac un fel de joc pe pielea ei, şi ori de câte ori avea ocazia, începea să le numere şi totdată, încerca să observe dacă şi unde i-au apărut cele noi. La masă, în timp ce scria sau în timp ce desenele animate erau întrerupte de reclame. Când făcea baie sau când se schimba de haine. Dar cel mai mult îi plăcea să le numere pe când stătea dezbrăcată în faţa oglinzii mari, căci le vedea mai bine.

O femeie tânără dar deja cu doi copii se aşezase pe partea arsă a băncii. A zâmbit şi s-a scuzat cumva cu faptul că la umbră e frig. N-avea cum să fie frig. Probabil amorţise sau era prea pretenţioasă. Sau poate era frig pentru copilaşul de câteva luni din cărucior. Era mai simplu să dea vina pe el. Femeia aceea era slabă şi uscată. Nu emana tinereţe şi prospeţime, cu toate că sigur nu trecuse nici de 30 de ani. Emana plictis şi meseria de mamă de casă. Era tipul acela de om care se ghidează viaţa întreagă după cele câteva lecţii primite în copilărie. Probabil extrem de credincioasă. Băieţelul de pe bicicletă însă, prospeţimea copilăriei întruchipată. Un soi de ştrengărie. Şi gropiţe în obraji. Puţin timid, dar timiditate din aceea nerecunoscută, de prim moment, ce caracterizează copiii.