Amestec ironic.

Romain Gary – Ai toată viaţa înainte

„Aveam în mine nişte excese acumulate şi i-am dat totul lui Super. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără el, poate-aş fi ajuns la puşcărie.”

„Oamenii ţin la viaţă mai mult ca la orice şi e chiar amuzant, când te gândeşti câte mminunăţii există pe lume.”

„- N-ai nevoie de motive ca să-ţi fie frică, Momo.”

„Nenea Hamil e un om mare, dar împrejurările nu i-au permis să devină aşa ceva.”

„Mie unu mi-i scârbă de heroină. Mucoşii care se droghează se obişnuiesc toţi cu fericirea, iar asta nu iartă, având în vedere că fericirea e cunoscută pentru stările ei de absenţă. Ca sa te droghezi trebuie sa vrei într-adevăr să fii fericit şi doar cei mai mari tâmpiţi din lume au astfel de idei. Eu nu m-am înghesuit prea tare la droguri, uneori, cu băieţii, am fumat câte o marijuana de politeţe, zece ani e vârsta la care cei mari te învaţă o grămadă de chestii. Dar nu ţin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc. Fericirea e o porcărie imensă şi cineva ar trebui s-o ajute să coboare cu picioarele pe pământ.”

„Cunosc o groază de tipi care se droghează în prostie, dar, în ce mă priveşte, eu n-o să pup în fund viaţa ca să fiu fericit.”

„Apoi i-a trebuit halatul roz, dar n-a mai încăput în el ă era halatul ei de curvă şi se îngrăşase prea mult în ultimii cinşpe ani. Eu, dac-aş fi în stare, m-aş ocupa numai de curvele bătrâne, fin’că cele tinere au proxineţi, da cele bătrâne n-au pe nimeni. Le-aş lua numai pe cele care-s bătrâne , nasoale şi care nu mai sunt bune de nimic, aş fi proxinetul lor, aş avea grijă şi le-aş face dreptate.”

Viaţa pe un peron

„M-am născut în zodia Capricornului. Uneori, să nu râzi, m-am gândit că Christos a deschis această zodie şi eu o închei. Iar între noi au fost oameni care au ars pentru adevăruri mari: împărăteasa Livia, sfânta Thereza, Newton, Pasteur, Ioana d’Arc, Jack London. Eu sunt însă un Capricorn ratat. Mi-am trădat zodia, m-am speriat şi de urcuş şi de suferinţă. În loc de orice, am preferat uitarea, repede şi imediat, cum spun eu. Pe la douăzeci şi ceva de ani am înţeles că nu eram făcută nici pentru carieră strălucită, nici pentru adevăruri mari. Eram făcută pentru adevăruri mici: să mp bucur, dacă izbuteam, de un lucru, până nu intra în bulgărele de staniol.” Eleonora

Şoareci şi oameni (singura de până ce m-a făcut să plâng)

“Crooks spuse cu blândeţe:

- Poate ca acu-ai să înţelegi. Tu-l ai pe George. Tu ştii bine că vine 'napoi. Da' ia zi că n-ai pe nimeni. Ia zi că nu poţi să te duci în dormitor şi să joci rummy fiin'că eşti negru. Cum şi-ar plăcea? Ia zi c-ar trebui să stai aciia singur şi să citeşti cărţi. Fireşte, poţi să joci potcoave pân' se întunecă, da' după aia trebuie să citeşti cărţi. Geaba citeşti cărţi. Omu' are nevoie de alţii lângă el.

Scânci:

- Omu' se ticăloşeşte dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da' să fie cineva lângă tine. Îţi spui io, strigă, îţi spui io, omu' când e prea singur se-mbolnăveşte.”

Top of Form

Bottom of Form

Îmi cer scuze, nu mă pot abţine.

Azi s-au întâmplat lucruri ciudate. Cred că a fost ceva în aer. Mama a spus că am o floare pe spate iar în bancul pe care mi l-a zis, a înlocuit cuvântul „sex” cu expresia „hiţi-hiţi”.

Bunica m-a îndemnat să chiulesc o săptămână de la cursuri. Mă rog, în octombrie, când or începe. Şi nu „dacă poţi, dacă vrei, vezi ce cursuri ai, ce profesori” ci  „ei, doar n-are nimic dacă nu mergi o săptămână”. Mirarea vine din faptul că nu demult era „să fii cuminte şi să înveţi bine, că doar de aia mergi acolo. Să nu răspunzi la lume pe stradă şi să nu bei la petreceri din alte pahare pe care nu ţi le pui tu singură, că cine ştie ce-o pus în ele înainte. Şi nici din sticle, dacă nu-s desfăcute în faţa ta. Şi să mergi la cursuri să te ştie profesorii că-i important şi asta.”

Am trecut pe lângă Prietenia şi privirea mi-a căzut pe acele frânghii de căţărat. Erau şi în partea cealaltă. Cadrul din lemn, tot roşu. Cel puţin, obişnuise să fie roşu. Acum era un roşu sângeriu, cojit, împuţinat, şters. Frânghiile nu mai arătau sănătoase. Mi-ar fi fost frică acum să mă caţăr pe ele, frică să nu fie putrede. Mai ştii, atunci, cum te simţeai când ajungeai în vârf? Şi mai ştii zgomotul acela pe care-l făcea căţăratul? Era mult de urcat. Era înalt. Azi, când am trecut pe acolo, mi s-a părut ridicol de mic. Cum de mi se părea mie înalt?!

Mi-aş scutura şi eu sufletul prin dialoguri ca acele. Încă nu am curajul.

Ca la final, să mi se facă o asemenea sugestie. N-am ce zice. Sunt „fanul numărul 1” al vieţii. Cum le-ncurcă, le descurcă, şi iese cu-aşa ceva. În prim moment caşti ochii, nu-ţi vine a crede, inima începe să bată mai repede, totul parcă se opreşte în loc. Nu-ţi vine a crede. Apoi stai cu un zâmbet tâmp pe faţă. Zici „ce draaaacu’?”  Râzi. Zi şi tu, cum să nu râzi?