Darkness

Dimineata realista, seara dezarmata.
Poate ca visez in zadar




Rascoliri

Nor

Caietul asta e diferit. Cel putin inceputul. Caietul asta nu e al faptelor. E doar al trairilor interioare – aparent nascute din nimic; al gandurilor, al ideilor, indoielilor, intrebarilor...
Incep din ce in ce mai serios sa ma displac, sa simt ca mi se duc anii. Si asta nu din cauza ca a fost ziua mea. Incep in mod serios sa am nevoie de oameni noi si sa-mi para rau ca am in mine acel lucru care ma opreste mereu sa fac ceea ce as vrea. Trebuie si vreau sa-mi stabilesc un nou plan. Si e unul poate mai important decat cele pana acum. Sa omor ceea ce ma tine departe. Sa nu pierd ocaziile, sa plec, sa vad, sa cunosc. Sa nu fugaresc cu parere de rau inainte sa cunosc, resemnandu-ma in impedimente si in « nu se poate ».
Au fost surprize placute anul asta, in ciuda celor rele, pe care promit sa le uit. Am vazut cum contez si cum le sunt draga unor oameni. Prin simplul meu fel. E ceva ce ma leaga de ei. Legaturi invizibile, cu putin sclipici fin, asemanator zapezii stralucind in soare. O legatura de zambete. Calme, clare, sincere... Ma face sa ma simt acolo. Impreuna. La fel. Chiar de e de departe. E magia aceea de care am eu atata nevoie. E magia aceea care ma hraneste. Prieteni vechi...oameni cu care n-am mai vorbit de luni sau ani sau zeci de ani...care m-au bucurat cu ganduri frumoase, ce mi-au nascut mirare si zambet anul acesta.
Mai am o dorinta. Sa scap de lucrurile materiale si imateriale ce ma tin in loc. Mai multa pulbere magica, mai multi oameni frumosi, mai multa indrazneala. Sa plec, sa vad, sa cunosc...
Poate si raman pe undeva :)

Sar peste cuvinte de data asta

Nu pot dormi.

Cum n-a fost si nu e

Cantecul doare. Versurile dor. Ideile, asemenea. Poza doare. Si tot ce exprima. Vocea doare.
Probabil e din cauza ca simt oarecum ca n-as putea nici intr-o mie de ani sa gasesc forma si ordinea cuvintelor in asa fel incat sa exprime cat mai fidel ce as vrea eu sa exprime. Probabil ca visez mult prea mult. Lumea paralela in care as vrea sa traiesc e conturata tot si tot mai bine. Nu a ramas doar in asternuturile copilariei...
Ca si paranteza...mi-a cazut acum cateva minute privirea peste mine, oglindita. Ce-i drept, oglinda de aici e mult mai mica si infinit mai nestiutoare decat cea de acasa, dar n-am reusit sa inteleg ce arata. Am vazut doar o fata destul de stearsa, pe privirea careia cadea mult prea multa lumina falsa de neon...
Am sorbit o cafea. Era menita sa alunge orice scuza ce sa ma indeparteze de aici. Si totusi uite-ma, cautand, nestiind ce si cum sa transpun. E lung, pare-se, drumul.
Un articol gasit fara cautare m-a facut sa zambesc si sa vad, ca totusi, in unele situatii, nu suntem atat de diferiti precum pretindem.
Azi a fost o incercare. Incercarii i-a fost data o lovitura in crestet. Si m-am intristat iar, si simt iar ca si cum ...hmm... ma intreb iar daca o fi in zadar.
Planurile pe seara asta erau tare diferite. S-a pierdut pornirea. Imi pare rau acum ca am baut lichidul acela negru-amar.
M-am surprins in ultimul timp, tot mai des, visand. Visand la o iubire cu foc, cu sare si piper, cu pasiune. O iubire in camp cu flori, in cant de chitara, in munte, in fata focului...a focului ce-arunca scantei asemeni inimilor. Visand la acel fior si la acei fluturi de-nceput, realizez ca mi-e dor de placerea aceea dulce simtita la o simpla atingere, privire sau gest, placerea aceea nascuta din dorinta de mai mult, din dorinta de continuare in spatiul acela calm ce ofera siguranta. Dor de acea lume insorita in mijloc de noiembrie inghetat. In vise si-n dor exista si speranta.
Probabil sunt nedreapta. Probabil greseala mea e nerabdarea mea, e faptul ca cer si judec un lucru pe care el inca nu a avut sansa sa mi-l ofere.

Nu sunt cuvinte. Nu mai sunt...
Da..mi-ai fi zis...ca ar fi trebuit sa mai stau pana se-aseaza toate si pana iau o forma...pana se contureaza tot si pana aici vor capata un fir. Dar nu, iti raspund, nu mai vreau sa astept. Caci nu mai vreau sa revin, in cuvinte. E de-ajuns, eu inteleg.