Darkness

Dimineata realista, seara dezarmata.
Poate ca visez in zadar




Rascoliri

Nor

Caietul asta e diferit. Cel putin inceputul. Caietul asta nu e al faptelor. E doar al trairilor interioare – aparent nascute din nimic; al gandurilor, al ideilor, indoielilor, intrebarilor...
Incep din ce in ce mai serios sa ma displac, sa simt ca mi se duc anii. Si asta nu din cauza ca a fost ziua mea. Incep in mod serios sa am nevoie de oameni noi si sa-mi para rau ca am in mine acel lucru care ma opreste mereu sa fac ceea ce as vrea. Trebuie si vreau sa-mi stabilesc un nou plan. Si e unul poate mai important decat cele pana acum. Sa omor ceea ce ma tine departe. Sa nu pierd ocaziile, sa plec, sa vad, sa cunosc. Sa nu fugaresc cu parere de rau inainte sa cunosc, resemnandu-ma in impedimente si in « nu se poate ».
Au fost surprize placute anul asta, in ciuda celor rele, pe care promit sa le uit. Am vazut cum contez si cum le sunt draga unor oameni. Prin simplul meu fel. E ceva ce ma leaga de ei. Legaturi invizibile, cu putin sclipici fin, asemanator zapezii stralucind in soare. O legatura de zambete. Calme, clare, sincere... Ma face sa ma simt acolo. Impreuna. La fel. Chiar de e de departe. E magia aceea de care am eu atata nevoie. E magia aceea care ma hraneste. Prieteni vechi...oameni cu care n-am mai vorbit de luni sau ani sau zeci de ani...care m-au bucurat cu ganduri frumoase, ce mi-au nascut mirare si zambet anul acesta.
Mai am o dorinta. Sa scap de lucrurile materiale si imateriale ce ma tin in loc. Mai multa pulbere magica, mai multi oameni frumosi, mai multa indrazneala. Sa plec, sa vad, sa cunosc...
Poate si raman pe undeva :)

Sar peste cuvinte de data asta

Nu pot dormi.

Cum n-a fost si nu e

Cantecul doare. Versurile dor. Ideile, asemenea. Poza doare. Si tot ce exprima. Vocea doare.
Probabil e din cauza ca simt oarecum ca n-as putea nici intr-o mie de ani sa gasesc forma si ordinea cuvintelor in asa fel incat sa exprime cat mai fidel ce as vrea eu sa exprime. Probabil ca visez mult prea mult. Lumea paralela in care as vrea sa traiesc e conturata tot si tot mai bine. Nu a ramas doar in asternuturile copilariei...
Ca si paranteza...mi-a cazut acum cateva minute privirea peste mine, oglindita. Ce-i drept, oglinda de aici e mult mai mica si infinit mai nestiutoare decat cea de acasa, dar n-am reusit sa inteleg ce arata. Am vazut doar o fata destul de stearsa, pe privirea careia cadea mult prea multa lumina falsa de neon...
Am sorbit o cafea. Era menita sa alunge orice scuza ce sa ma indeparteze de aici. Si totusi uite-ma, cautand, nestiind ce si cum sa transpun. E lung, pare-se, drumul.
Un articol gasit fara cautare m-a facut sa zambesc si sa vad, ca totusi, in unele situatii, nu suntem atat de diferiti precum pretindem.
Azi a fost o incercare. Incercarii i-a fost data o lovitura in crestet. Si m-am intristat iar, si simt iar ca si cum ...hmm... ma intreb iar daca o fi in zadar.
Planurile pe seara asta erau tare diferite. S-a pierdut pornirea. Imi pare rau acum ca am baut lichidul acela negru-amar.
M-am surprins in ultimul timp, tot mai des, visand. Visand la o iubire cu foc, cu sare si piper, cu pasiune. O iubire in camp cu flori, in cant de chitara, in munte, in fata focului...a focului ce-arunca scantei asemeni inimilor. Visand la acel fior si la acei fluturi de-nceput, realizez ca mi-e dor de placerea aceea dulce simtita la o simpla atingere, privire sau gest, placerea aceea nascuta din dorinta de mai mult, din dorinta de continuare in spatiul acela calm ce ofera siguranta. Dor de acea lume insorita in mijloc de noiembrie inghetat. In vise si-n dor exista si speranta.
Probabil sunt nedreapta. Probabil greseala mea e nerabdarea mea, e faptul ca cer si judec un lucru pe care el inca nu a avut sansa sa mi-l ofere.

Nu sunt cuvinte. Nu mai sunt...
Da..mi-ai fi zis...ca ar fi trebuit sa mai stau pana se-aseaza toate si pana iau o forma...pana se contureaza tot si pana aici vor capata un fir. Dar nu, iti raspund, nu mai vreau sa astept. Caci nu mai vreau sa revin, in cuvinte. E de-ajuns, eu inteleg.

You may say i'm a dreamer, but i am not the only one

De s-ar fi putut...


Eu plang mult si des. Uneori cu lacrimi bine motivate si indurerate, alteori cu lacrimi emotionate. Dupa baia unei cascade de emotii ramane o stare de acalmie si de zambet subtil, parca totusi trist, parca incercand a reinvia trecutul. Un zambet recunoscator, un zambet ce de-acum o sa viseze in trecut, amintindu-si de orele si suntele si cuvintele ce obisnuiau sa mangaie si sa aline orice.

Dar visul continua, subtil, cum e el...

clovni, sex, blues si mult, mult fum de tigara - singuratate

Statement

Pasarea Colibri - Oameni buni
Asculta mai multe audio Muzica


se naste un maine dintr un ieri blestemat
vine el vine ca un accelerat
nu nu ma plang prin cate-am trecut
se putea si mai rau dar cine-a stiut

oameni buni, oricat dati in dar
o inima de piatra nu mai bate iar
oameni buni , de n-oi mai fi viu
aflu eu taina ce doar mortii o stiu.

sincer , cinstit, dar si treaz si destept
cand la usa iti bat nu pomana astept
sunt un suflet hai hui cautand adapost
si de nu-ti e pe plac imi gasesc eu un rost

ploaie v-aduc oricand veti dori
si soarele-l scot din norii cei gri
in trupuri torn vlaga si adio dureri
iar visele tale nu mai sunt doar pareri

oameni buni, oricat dati in dar
o inima de piatra nu mai bate iar
oameni buni , de n-oi mai fi viu
aflu eu taina ce doar mortii o stiu.

am dat ce am primit pan n-am ma-vut ce
am luat ce mi-ati dat si n-am spus de ce
stii te iubesc si etcetera
dar deschisa ti-e usa de spui voi pleca

o spun cu frumosul pot sa si strig
iti vine si plata dupa orice castig
cum orice placere se termina prost
plateste cat face sa plangi n-are rost

oameni buni, oricat dati in dar
o inima de piatra nu mai bate iar
oameni buni , de n-oi mai fi viu
aflu eu taina ce doar mortii o stiu.

astazi sau maine foarte curand
ma duc intr-o vale un cantec sa-ti cant
o sa-l cant o sa-l strig asculta l si tu
ecou-mi va spune de-am dreptate sau nu

3X oameni buni, oricat dati in dar
o inima de piatra nu mai bate iar
oameni buni , de n-oi mai fi viu
aflu eu taina ce doar mortii o stïu.

I see a hundren yellow ribbons 'round the old oak tree

Seara aceasta a fost a mea; felul acela de seara pe care n-am mai avut-o de mult. Parc de toamna,fosnet de frunze doar, casti cu Tapinarii si tigari. Si toate cele dimprejur ce-si alsa urmele in mine.
In dreapta e Teiul lui Eminescu. Nu ma deranjeaza ca el e luminat. Intunericul ar fi doar pentru mine.
Tapinarii – oamenii a caror cuvinte mi-au fost alaturi mereu in momentele grele.
Parcul e mult prea gol pentru frumusetea si linistea pe care o emana. Nimic nu misca acum. Poate doar frunzele inviorate de labutele vreunui catel ce-si cauta culcus. Frunze ce raspandesc aroma toamnei. Incep sa putrezeasca si sa devina una cu solul. Insa mireasma asta se gaseste rar si pentru putin timp. Poate doar si prin beciurile sau camarile bunicilor, pline cu mere si vin.
Prea putini se bucura de ce e aici si prea multi pierd momentele astea. Astea in care poti sta tu cu tine ; astea in care sa prinzi si tu miros de toamna ; astea in care sa intri in vorba cu necunoscuti ce te intreaba simpatic daca ai venit in parc sa te recreezi. Recreezi. Tu pe tine. Din nou. Sa te recreezi.
Cu toate astea, linistea e mult prea apasatoare pentru mine si nu renunt la casti. Cand se schimba cantecele linistea e sparta doar de un latrat sau de sunetele liliecilor. Am impresia ca si-au ales un singur copac din tot parcul asta. Eu doar pe acolo ii vad. Cel de pe colt.
Imi amintesc cum culegeam frunze de toamna cand eram mai micuta. Faceam un buchet atat de mare incat abia il puteam tine in mana. Stiu ca frunzele erau alese cu foarte mare atentie, dar nu mai retin criteriile exacte. Cautam perfectiunea in forma, dar cel mai mult imi placeau cele patate de diferite culori. Acasa, putine ajungeau inrte file de carti. Restul ramaneau mult, mult timp pe-o masa, pana de faramitau.
Din putinii ce-au venit, majoritatea se plimba. Din putinii ce stau pe banca, majoritatea scuipa seminte si rad galagios cu prietenii. Iar eu mi-am ales un locsor linistit, la adapostul umbrei si dau din piciorul pe care sta caietul in ritm de «Tie a yellow ribbon ». Iar in minte am imaginea unui copac cu o suta de fasii galbene prinse-n el.
As putea sta aici zile in sir, de n-ar fi nevoia de somn, de mancare sau apa. Asta e o altfel de hrana, mult mai vitala pentru mine. Mi-e bine aici si mi-e familiar. Stiu cu siguranta ca imi va fi dor de Iasi cand si daca voi pleca de aici...

seara...seara...

Cioburile inimilor noastre sunt speciale. De-un rosu aprins, dar cald. Catifelate, placute la atingere. Se naste un culcus perfect cand le punem alaturi. O inima mare, mare, care sa ne adaposteasca. Sa stam acolo cand ne e rau, sa depanam sclipici de lacrimi si note muzicale. Sa visam departe de frigul din exterior, sa imprastiem zambete in oglinzi, sa le primim inapoi inmiite. Sa fie mereu deschisa pentru noi, sa invatam sa avem grija de ea. Sa o hranim cu emotie si vin fiert si poezie. Si dragoste prieteneasca, si zambete. Multe, multe zambete!


"Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!"
St. O. Iosif

something III

"Albul si negrul. Opuse total. Trecere brusca. Nu reusesc sa-mi dau seama cum e dunga dintre alb si negru. E alba sau e neagra ?
Ii cerusem Simonei ragaz de o luna. Fara nici un calcul, fara sa fi citit vreun articol prost dintr-o revista de duzina, intitulat «Uita de fostul partener in 10 pasi ». Doar impuls. Aveam nevoie doar de putina liniste ca sa ma reasez pe linia mea. Ea s-a tinut de promisiune si nu i-a oferit nici una dintre « noile mele date de contact ». Excursia ei in Anglia chiar a lungit termenul cu o jumatate de luna.
In oras patrunsese spiritul sarbatorilor de iarna, ce urmau sa vina. Rosu-sangeriu pretutindeni in reclame. Strazi gri insa, si cerul lui Bacovia. Era un contrast ciudat, aproape comic. Eu visam la zapada.
Cand l-am vazut in fata casei Simonei, am simtit o avalansa pornindu-se. Diferenta era, ca de aceasta data, avalansa nu venea peste mine, de undeva de sus, doborandu-ma. Nu. Venea din spate, a ipingea in bratele sale, ma impingea sa-l sarut cu patos, sa-l mangai, sa-l strang tare la piept. Am supravietuit. Am ramas dreapta, l-am salutat in acelasi mod in care imi salut noii vecini.
M-am gandit de multe ori la felul in care am sa ma port in situatia asta. Si normativ si intuitiv. N-am gasit insa raspunsuri ; nici la ce ar trebui sa fac, si nici la oare ce as face.
Avalansa a fost urmata de o stangacie uriasa. M-a rugat sa mergem undeva sa vorbim. De asta mi-era cel mai teama. Nu-l puteam refuza, insa mi-era si frica sa nu ma topesc. Mi-era ca am sa fiu ori prea moale, ori un sloi de gheata razbunator. Nu. Am fost sincera. Mi-am amintit frumosul, mi-am amintit uratul, am explicat cum mi-as explica mie in oglinda. Calm si senin. Atingerile sale ma dureau. L-am rugat sa se opreasca. L-am rugat sa ma lase sa trec peste tot ce-a fost. L-am rugat sa ma lase sa-l uit. Caci intr-adevar, asta imi doream."
scrieri anonime - noiembrie 2005

Eu

“Cine sunt eu”
Un subiect extraordinar de interesant. Ce-i drept, rezultatul va fi intotdeauna subiectiv, mereu diferit, intr-un procent mai mare sau mai mic, de parerea celorlalti despre tine. Obiectivele sunt probabil creionarea imaginii de sine, iar daca se merge mai departe, analiza si compararea felului in care te vezi de felul in care te vad ceilalti.
Cine sunt eu? Prezentare sau intrebare? E o simpla insiruire a calitatiler/defectelor pe care cred eu ca le am? A numelui, a religiei, a placerilor? sau este o incercare de a te cunoaste mai bine, o incercare de a-ti testa obiectivitatea, de a gasi un raspuns?
Cand am auzit intrebarea, mi-au venit in minte multe unghiuri din care ar putea veni raspunsurile. Sunt sigura ca nu sunt nici pe departe toate.
Sunt om. Dispun de toate caracteristicile ce definesc un om normal si sanatos. Sunt femeie. M-am nascut romanca, am devenit intre timp si cetatean european. Sunt moldoveanca. Ma numesc Madalina, m-am nascut acum 20 de ani in Botosani, intr-o zi de iarna. M-am nascut in democratie(?) si capitalism(?). Sunt capricorn. Am terminat un profil real in liceu. La facultate studiez Stiintele politice, deci un profil uman. Sunt in ultimul an, in Iasi.
Am un temperament pasional, sunt emotiva, plang la filme, plang la poezii, plang la intamplari ce au loc pe strada si ma marcheaza. Sunt si rece si taioasa. Sunt ironica. Imi place sa glumesc. Glumele mele nu sunt intotdeauna la locul lor, si mai niciodata usoare. Rareori lovesc inapoi dupa ce am fost lovita. Ma enervez repede. Ma plang de multe lucruri ce mi se intampla. Ma mobilizez greu, nu sunt extrem de harnica din prima secunda. Apoi imi calculez drumul si ajung mai mereu la destinatie. Ma atrag ochii pletelor, caci vad in unii dintre ei o profunzime si o gandire aparte, un stil de viata si de comportare diferite. Incerc sa-mi infranez inclinatia(naturala cred) de a-mi forma o parere despre cineva prea repede. Incerc sa nu judec. Am zis. Incerc. Rog a nu fi judecata pentru greselile proprii. Dupa cum am mentionat deja, sunt om. Sunt sociabila. Inainte nu eram. Mi-am dat seama ca pierd multe. Sunt sociabila, insa timpul meu e doar al meu – ador sa stau singura. Pot sta cu ochii in tavan timp de ore intreg, gandindu-ma la mine si la cei din jur, ascultand de obicei folk, aducandu-mi aminte sau visand. Lucrurile ce imi plac ori ma invata cate ceva, ori imi trezesc amintiri placute, ori ma fac sa visez (visez mult si multe), ori imi dau o stare de bine pe care nu o pot explica. Imi place muzica. Nu pot concepe o lume in care aceasta sa nu existe. Mai exact, nu vreau sa concep o astfel de lume. Pe ele, pe genuri, n-am cum a le ierarhiza. Imi plac poeziile – recunosc, de obicei cele simple, ca pentru copii(Stefan Octavian Iosif), ce imi picteaza in minte tablouri frumoase si calde. Imi plac filmele ce ma fac sa rad sau cele ce imi deschid noi orizonturi de intrebari si raspunsuri (mai mult intrebari). Ma plictisesc rareori. Imi place linistea din cimitire. Ma gandesc adesea la ce-ar fi facut marii oameni ce au plecat prea curand. Fie muzica, fie pictura, fie literatura, fie film. Fie si domeniile mai … politice, economice… Nu ma intreb mai niciodata de propria moarte – si asta nu din frica. Am foarte putini prieteni. Dau sensului de prieten un inteles aparte, si putini, foarte putini se plieaza pe acest inteles. Pana la absolut nu se ajunge niciodata. Nici macar eu mereu. Imi place iarna. Imi place zapada. Nu-mi plac sarbatorile. Nu-mi plac zilele speciale. Imi place toamna. Mustul, caramiziul. Imi place primavara. Aerul caldut, ajuns parca dintr-o data, mugurii din copaci. Nu-mi place vara. Doar furtunile cu tunete si fulgere. Imi place rasaritul de argint si apusul rosu. Animalele. Cu sau fara purici. Statutul financiar are o prea mica relevanta pentru mine. Inca visez, inca sunt un copil, inca tin cu dintii de ideile in care cred; nu vreau sa fac compromisuri inainte de vreme. Nu le-as face deloc, insa le constientizez. Probabil sunt prea slaba sa pot spune la sfarsit ca nu m-a prins nici un compromis in ghiarele sale. Deja. Uneori (nu stiu inca ce as alege in cazul in care as fi avut posibilitatea) as vrea sa ma fi nascut in alte epoci. As fi vrut sa merg la Woodstock. In alta parte nu mi-as fi dorit sa ma fi nascut. In alta parte nu vreau sa traiesc. Nu ma atrage ideea calatoriilor in strainatate. Caut de obicei absolutul. Vreau de obicei absolutul. Si aici cred ca gresesc. In tot. Vreau absolutul….
Le multumesc parintilor mei pentru ce au insuflat in mine. Nu le inteleg metoda. N-am inteles niciodata cum anume au reusit sa ma faca ceea ce sunt. N-am fost niciodata constransa de nimic; poate doar de vorbe pe intelesul meu. N-am fost un copil obraznic. Dar nici cuminte. Am invatat nici prea bine si mult, nici prea putin. Am si chiulit. Am si fumat. Am si injurat. Am si tipat. Am si ras, am fost politicoasa, am ajutat. Inca sunt politicoasa cu cine imi raspunde.
Vreau doar sa fac lucruri ce sunt in concordanta cu mine. Asta imi doresc de la viitor. Nu am planuri batute in cuie, cu privire la … ce-am sa fac. Caci n-as vrea sa raman intr-un singur loc. Sper la un numar mici de compromisuri neimportante, sper la o crestere, si nu la o schimbare in rau, sper la o casuta mica si linistita si calda, animata de oameni ca cei din “Vis de primavara”.

Sunt departe de perfectiune, si asta-mi place cel mai mult.

something II

“Am lasat totul in urma – casa, numarul de telefon – nu pentru a ma ascunde, ci pentru a evita anumite bruiaje ce stiu ca mi-ar face rau. Sunt perfect constienta ca am sa-l mai vad. Sau poate am sa-i mai vad. N-am plans. N-am plans deloc. Nu inteleg aceasta stare de acalmie ce a cazut ascupra mea. Iau totul ca atare, muncesc, ma uit la filme, ies in locuri noi si ma plimb. Ma plimb mult. Ieri spre exemplu, am petrecut vreo doua ore in autobuz. Ma intalnisem cu Serban la un vin fiert. De fapt, ca sa fiu sincera, au fost mai multe – ragaz pentru amintirile ce-au incepus a se depana aproape insesizabil. Si-asa am retrait momentele din cartierul cu tei al bunicii, cele de inghet fizic si fierbere sufleteasca pe de Rarau sau Omu, aniversarile facute in casuta lui mica si calda, unde adormeam cu totii in vorbe soptite, pe covoare sau scaune; amintirile cu scoici si nisip, cu par incalcit de vant si sare, cuvinte sub vodca si bere, in cant de chitara; primele suparari, iubiri, certuri, greutati…
Cand am iesit din trecut, afara cerul plangea cu lacrimi de crocodil. Am mers impreuna pana in statie de unde am luat autobuze diferite. Nu era trecut de 8. Geamurile erau pictate cu picaturi de ploaie si luminite. Faruri de masini, panouri publicitare sau lumini ale magazinelor… un tablou dinamic, ce se schimba de la minut la minut.
Mergeam oriunde, coboram nicaieri, urcam in autobuze anonime si-am facut din asta un lant lung, plin de margele miscatoare. Parca fugeam de trecut. Atunci simteam ca fac asta. Caci nici macar o frantura de gand nu s-a indreptat spre el. Priveam strainii. Le faceam povesti. Imi imaginam de unde veneau, la ce se gandeau, cine sunt, ce lucreaza, ce probleme au, si unde vor ajunge cand vor cobori din autobuz. Langa cine isi vor petrece noaptea…. Toti erau grabiti, obositi, raciti si abia asteptau sa coboare. Numai eu nu. Mie mi-era indiferent.
Dupa ce am ajuns, am facut un dus fierbinte, un ceai, si-am adormit.”
scrieri anonime, septembrie 2005

something

“Am urcat grabita dar tacuta. Am avut grija sa nu fosneasca sacosa cu cartofi. Am facut cumparaturile la magazinul din cartier,dar cu foarte mare atentie, pentru a nu ma da de gol. Stiam. O intamplare. Urma sa spun, oricum, ca Simona nu a mai aparut si am fost in piata.
Am ajuns in fata usii cu respiratia taiata. Am tras un ochi pe vizor si-am vazut umbrele pe hol. Mi-am scos zgomotos cheia, am fosnit sacosa si-am intrat. Mi-am pictat oboseala pe fata, apoi surprindere, inviorare brusca si-am luat rolul de gazda.
Am salutat, am grabit trei cuvinte scurte sa explic cum de-am ajuns atat de repede acasa; am facut cunostinta cu ea. I-am intins mana, m-am prezentat, i-am zambit iar pe el l-am certat ca nu a invitat-o in sufragerie. Eram calma si neschimbata. Un gest nu ma trada. Ma purtam cu ea cum m-as fi purtat cu oricine altcineva ce mi-ar fi trecut pragul casei pentru prima oara.
Am zarit un telefon strain pe masa din bucatarie, si m-am scuzat sa duc cumparaturile la locurile lor.
Am servit-o cu cafea, am baut si eu una si-am avut grija sa nu fumez mai mult decat de obicei. El era buimacit. Stia ca stiu cine e; defapt – stia doar ca stiu cine a fost. Nu ma intelegea. De ce n-am ramas in usa, de ce n-am inceput sa zbier sau sa palmuiesc, de ce nu m-am intors sa plec si de ce n-am sfarsit totul in lacrimi. Am ramas doua secunde singuri – eu si el – si-a fost randul unor cuvinte scurte de explicatie din partea lui. Intalnire intamplatoare, doua vorbe, interesata de un examen, o cafea. Politete. I-am zambit, i-am vorbit cu drag, i-am reamintit ca trecutul nu-mi mai naste cosmaruri. Ma purtam de parca as fi inghitit minciuna aceea urata, cu prea multa sare si prea mult piper.
Ea si-a baut cafeaua repede si a plecat, multumindu-i pentru detaliile oferite despre acel examen imaginar.
El s-a plans de foame. Mi-a zis ca ma iubeste. I-am zambit; i-am raspuns. L-am sarutat si i-am promis un pranz gustos, la fel cum promiti unui copil o surpriza de amploare.
Curatam legume. De cand a plecat ea nu trecusera nici zece minute. I-am auzit telefonul sunand a mesaj si-am zambit.
Dupa-amiaza a decurs normal, iar noaptea am dormit-o linistita si lina, langa el. Stiam ca a doua zi urma sa ajunga acasa abia pe la 5.
*
M-a lasat dormind iar ceasul meu n-a sunat decat pe la un 9. Timpul a fost suficient. Mi-am dat jos pijamalele ce luasera mirosul lui, si-am aruncat pe mine halatul acela proaspat spalat, din matase roz. Brose, agrafe, lumanari, cadouri de la prieteni. Amintiri nu. Am terminat repede. Au trecut abia zece zile de toamna, e soare, e caldut, e aproape melancolic. Poate ca-mi va fi dor de masuta aceasta din bucatarie, de felul in care fumul se imbina cu razele de soare ce ajung aici, de panselutele de la geam.
*
La 3 am ajuns. Noroc de Simona. Noroc de intamplare. Garsoniera asta era pe o straduta de cladiri vechi, linistite, uitate parca in timp. Cu oameni ce-si duc viata pe firul lor, fara noduri. Unii - cu chipuri ce mint ca n-au intalnit niciodata o lacrima, altii – ce au urmele lor adanci. O garsoniera micuta in tonuri calde. Cu soare la fereastra. Cu un balcon micut, cat pentru mine, cu un fotoliu singur si-o masuta rotunda sub sticla careia am gasit bucati din ziare vechi – articole ce prezentau miscari feministe. Am zambind vazandu-le, insa si acum ma intreb cine-o fi stat aici inainte. Sau…atunci.
Lui i-am lasat o bucatica de foaie, rupta nesimetric, precum inima mea. Cu trei cuvinte: “Stii de ce”. N-am sa-i mai cer de-acum s-adorm la el pe prag.
Nu sunt trista nici vesela. A fost ca un dezastru natural, ce se intampla parca intr-o secunda, iar tu n-ai timp nici macar sa evaluezi consecintele.
S-a intamplat. Si-atat.”

-scrieri anonime, septembrie 2005

You'll never believe it

Frica

25.

Avea dreptate Iulian. Acolo, in deal de casa strabunicii, in vie, strugurii aveau alt gust. Doar i-am luat din vie, i-am pus in cos, apoi in masina, apoi spalati, si acum ii mananc. Dar acolo aveau alt gust. Poate ca….se imbina cumva si aerul si ceea ce vedeai, si mai ales amintirile pe care le aveam, fiecare, trei generatii – bunica, Iulian si eu – de acolo.

M-a…frapat Cristi. Nu stiu de e cuvantul potrivit. Stii cum e…unui om ce-i aproape de tine, ii vezi schimbarile zi de zi si nu au acelasi impact. Insa schimbarile unuia ce-l vezi poate o data pe an…

Era tanar si subtirel, si glumet, si….tanar. Era brunet, alerga si ne udam prin gradini… Atat de tare m-a impresionat schimbarea sa fizica…. Stiu povestea…stiam ca e barbat in toata firea…dar… era tanar, si era subtirel, si era Cristi! Acum are inca un baietel, are 9 luni, ii seamana, e frumos ca o picatura de apa; Acum el e mai voinic, are ceva burtica, era neras, iar parul…parul era aproape grizonat. Nu cred ca a implinit inca 40 de ani. Ultima oara cand l-am vazut, tot pe fuga, nu era asa. Era inca tanar si inca…neprins. Nu ca ar fi rau sa fii prins. Nu ca la 40 de ani esti batran. Dar…era acolo, prins in treburile gospodariei, prin ca tata in familie…iar eu nu-l stiam asa. Ochii mei parca vedeau alt om.

Probabil ca asa ma vedeau si eu. Caci nenea Costica m-a intrebat intr-a cata sunt…cand eu sunt in ultimul an de facultate… Schimbarile sunt naturale…stiu…dar…parca era alt om.

N-am reusit sa ma uit la ochi lui. Nu in interior, n-as sti sa ii citesc…dar la…cutele din jurul ochilor. N-am reusit…

Uneori zic ca tare mult mi-ar fi placut sa stau undeva sa privesc si sa analizez. Fiece rid daca se poate, fiece frunza. Fiece fir de par, si fiece gest, privire, rasuflare. Rasarit si apus, si iar rasarit…si apus…



26

“O nascusem de-abia de-un ceas. Tom era – Dumnezeu stie unde. Ma trezisem din narcoza cu senzatia ca sunt parasita de toti; am intrebat-o pe infirmiera daca era baiat sau fata. Mi-au spus ca e fata, si atunci m-am intors cu fata la perete si-am plans. Foarte bine – m-am gandit, imi pare bine ca e fata. Si sper ca are sa fie o proasta – asta-i cel mai bun lucru pe care si-l poate dori pe lumea asta o fata, sa fie o proasta frumoasa”

Seara asta a fost dedicata lui Janis Joplin. Maine, merg la concert. Cu oi vedea eu cine. Probabil am sa stau singura majoritatea timpului. E mai bine uneori. Maine mi-as fi dorit sa fiu in alta parte. Dar ar trebui sa privesc partea plina a paharului. Concertul.

Trecut de miez de noapte – 27.

E ziua lui.



:)

cuvinte n-am.





Candva.

Au trecut iar zile. Am ramas iar datoare mie cu unele lucruri nespuse. Insa azi, 4 octmbrie, e o zi superba de toamna, e soare si caldut…dar si vant, sa se poata juca frunzele.





7 octombrie 2009

mi-e rau.



12 octombrie de-acum. Aman si tot aman. Mi-a fost bine. Cred. Dar aman si tot aman. Sintagma aceea cu secolul vitezei nu are nici un fel de substrat pentru mine. Dar am si eu unele zile care imi fug din maini. Eu, omul efemer, inca mai am impresia ca pot controla timpul (meu). Fizicul e problema. Ma lasa. Am nevoie de somn, am nevoie de odihna. Iar din cauza asta pierd destul. Nu-mi caut scuze. Cred. Aman.



13 octombrie 2009.

Sunt omul deciziilor gresite. Uitandu-ma in urma, realizez ca stau sub semnul asta. Sunt omul care mereu are de ales, intre variante multiple; omul care in general o alege pe cea mai proasta dintre ele.

Cu toate acestea, trebuie de facut o precizare, pentru a incerca de a fi sincera cu mine si mai ales cu ideea de “viata” sau “soarta” sau “destin”. Dupa alegerea initiala, ce-mi da peste cap sanatatea fizica si mentala, toata situatia mea se rastoarna si devine insorita. Altfel spus, se regreseaza lucrurile iar decizia ce initial a fost considerata proasta, ce initial efectiv mi-a facut rau, pe termen scurt, pare ca are efecte benefice pe termen lung. Iar eu raman cu intrebarea.



Intr-o noapte trecuta. Catre Florin. “Dorm toti inafara de mine si de vant. El se joaca in frunzele copacului de la geam, desenand peretii camerei, iar eu socotesc in jumatati de ora urmatorul an. Inafara de frica, nici macar cafeaua nu ma poate tine treaza. Vreau sa adorm.”

Amintiri

Astazi am simtit starea pe care o am de obicei noaptea, cand visez. Se cheama deja-vu? nu stiu. Am simtit ca plutesc, ca totul e bine, ca nu ma poate atinge nici un rau, cu toate ca raul exista. Ma simteam ca si cum as fi undeva deasupra, la adapost, intr-o liniste si-o vreme calduta cu soare. Fara frica, fara sete, fara intrebari, fara foame, fara dorinte. Totul e deja cum trebuie. Ii un sentiment placut. Dar eu eram treaza. Si eram singura. Cred ca ... a fost ceva ... asa ... de ... "hai sa-ti arat cum poate fi" ... de ... exact pe dosul starii in care ma aflam eu defapt.
In fine.
In rest, dezamagita. Mai mult, scarbita de oameni. Aia, ca soferul microbuzului.
Altfel, mirata de ceilalti. Ca vanzatorul de covrigi.
Si ma intreb. De ce unii impart rautati gratis, iar altii sunt dispusi sa-ti spuna o vorba buna de-ti insenineaza ziua, tot gratis? care-i diferenta intre ei?
In fine.
Din nou, sperantele spulberate. Azi ma intrebam cad o veni. Azi m-a sunat sa-mi spuna ca e pe tren. Ca sa vezi "feeling". Dar a venit la fel, fara nici un fel de schimbare. Mare rahat. De parca ar mai conta ceva din tot.
Ieri iar am plans, azi iar sunt obosita, maine am drum de facut.
In cateva zile incepe un alt an. Ma simt ciudat.
Mai voiam sa zic....despre ceva. Am uitat cred.
Am fost la bunica. M-am intalnit cu un vecin. Am ramas aceeasi nepoata a bunicii, care vine in vizita sa o ajute si sa fie ajutata la randu-i. Am ramas aceeasi, care zambeste vecinilor, ce-i asteapta la usa, ce le zice buna ziua, ce le raspunde politicos la intrebari. Chiar daca tot drumul pana la bunica a injurat cine stie ce si a fost ingrijorata si cu mintea in sapte directii. De ce sa fiu eu cea care sa le stric ziua printr-o intoarcere de spate?

Intrebam, dupa incidentul cu soferul microbuzului, cu ochii plini de lacrimi, de ce e lumea asa rea?

Deasupra unui parcurs de zile

Eddie Vedder - Hard Sun
Asculta mai multe audio Muzica


V
LAMPA FLORIILOR
Unul dintre copii, ajuns licean, se plimbă singur. Tinereţa-i dulce ca o fată despletită lîngă el, obraz lîngă obraz. Nu-i plac nici teatrele, nici străzile cu lume. I-i drag să fie singur, ca în cîntecul Călugărul din vechiul schit, pe uliţele cele mai pustii. Se lasă dus în voia paşilor, descoperit, c-un abur ca de zîmbet pe obraji.
Cînd înfloreşte liliacul care e mai tînăr decît toate fetele, umblă din casă-n casă după tufe de floare, respirîndu-le cu capul răsturnat pe spate. Ce beţie!
Şi zarzării il duc de mînă, şi salcîmii, şi mălinii, merii, piersicii şi teii, numai pe uliţele primăverii lor.
Uită de casă, uită de lecţii, de masă, uită a toate. E îndrăgostit. De cine? Dar de nimeni! Tinereţa e o dragoste fără alt nimic. Miroase sufletul a floare. Chiar şi albinele s-ar înşela. Dacă-l întreabă cineva „ce e cu tine?”, se roşeşte ca o fată. Cel cu întrebarea crede că-i îndrăgostit. Are dreptate. Numai că altminteri nici o fată nu e în bătaia inimii.
Dar iată că-ntr-o noapte s-a ivit.
A văzut acela, cum mergea el cu salcîmii, la lumina unei lămpi de gaz, o fată. Nu era nici tînară şi nici frumoasă altfel decît alte multe altele cu gene grele, cozi pe spate şi obraji cuminţi şi albi.
În noapte s-au oprit salcîmii ca o îngerime ş-au îngenuncheat. Puteau să-nceapă versurile, harfele şi stelele. Se deschisese iarăşi Cartea psalmilor. Nopţi de-a rîndul s-a oprit acolo, la fereastra cea de aur a fecioarei preacurate.
Noapte bună, fată fără nume a tinereţii în genunchi.

*
„Autorul Manuscrisului se sinucide in 1815, in apropierea Cracoviei, deprimat, neurastenic, sub amenintarea imaginara a unei maladii incurabile. “(Jan Potocki)

Apus. Desculta, pe o iarba-fan de toamna. Racoare portocalie, devreme. Cred. N-am nici un timp cu mine. Dupa soare, trebuie sa fie trecut de sapte ale serii.
mi-e bine. Cumva…e un bine cumva. Asta e caracteristica lui. E un bine special, nu-l inteleg, nu-l indentific clar…e…un bine cumva.

“Inainte de toate, aceasta bijuterie in proza ne intoarce la naivitatea unei pubertati malitioase, pe care cu totii am savurat-o in imaginarul varstei, fara sa-i realizam simbolurile si implicatiile subconstiente”(prefata povestii lui Thibaud de La Jacquiere)
Azi dimineata m-am surprins inghetata de o frica teribila. Acum inteleg. Sunt o frunza, ce-si ia putina energie din pamant, pe care-o plimba vantul dupa propriile dorinte. Rareori...rareori e altfel. Eu doar incerc.

S-a innoptat. Mai vine cate un aer de caldura, probabil ratacit. Nu stiu de e al pamantului, al soarelui (de unde-o fi el acum) sau a candelelor din cimitirul din spate. E vremea sa merg acasa.


***Am impresia ca incep anul asta doar pentru a-l termina. Ma gandesc totusi ca e un an din viata…si chiar de ar fi o luna, sau saptamana sau zi, tot n-ar merita sa fie fugarit. Astept insa cu nerabdare ceea ce ii va urma. Si n-am sa plang ce las in urma, caci nu vor muri niciodata, iar golul lasat va fi umplut.
N-am mai avut niciodata un plan asa mare, asa bine pus la punct, cu asa mult timp inainte. Si mi-e frica. Mi-e frica inca de pe acum, mi-e frica ori de cate ori ma gandesc. Mi-e frica deoarece mai sunt multe detalii ce nu depind de mine. De mine, mi-e frica de esecul meu. Paralizare.
Asa a fost dimineata.

**De cateva seri se suie luna peste acoperisurile din fata. Mereu mare. Mereu caramizie. Apoi se catara pe stele sa ajunga sus, pe cer, unde-i e locul. Abia atunci, vazandu-se la loc de cinste, incepe de straluceste. Dar n-o cert. de cateva nopti imi tine companie pana cad in salteaua plina cu vise. Insa uneori pare…sau poate ca doar eu o vad asa…ca o lama ascutita de metal rece.

*Daca n-as avea pentru ce sa traiesc, daca n-ar fi el, as fugi in munti. As fi vrut sa fug in munti, cel putin… sa par ca am ochi de salbatic. Azi numim salbatici pe cei liberi si nu ne dam seama…Sa am zapada pana la genunchi. Sa ma apropii de-un trunchi de brad sa ma imbat cu miros de rasina, sa urlu, sa alerg, sa ma tavalesc, sa stiu a vorbi pe limba animalelor, sa ma catar in copaci, sa se-auda pasarile, sa sar, sa ma intind pe spate sa privesc cerul…
Iar daca…in fuga mea nebuna si-n urletele mele tari, amestecate cu rasete de lacrimi si un sentiment de renastere, m-as intalni cu un….urs….sau cu o….herghelie de cai salbatici….sau cu...un lup…m-ar sfasia cu dintii lor-cutite? Sau m-ar calca, trecand peste mine ca o ploaie de zeci de bolovani, sau mi-ar sfasia carnea impartind-o cu haita? Sau m-ar lasa, vazandu-mi in interiorul ochilor? Auzind ca bataile inimii vin din ceva mult mai presus decat frica…

Par a ma fi pierdut.

Dar uite-ma…stau aici; acelasi aici; scris de mana, stand in muzica, plangand de la o imagine de film sau de la o pagina de carte ingalbenita; otravindu-ma cu cafea la ora unu a noptii. Toate, mangaiate de lumina portocalie a aceleasi lampi. Ce m-a vazut plangand, zambind, bolnava, fericita sau fara speranta. Aceeasi lampa, aceeasi eu, acelasi aici.

Mi-am spalat in seara asta ochii dand jos toate urmele zilei, dand jos toate urmele verii. Ploua acum. A inceput ca un sfarsit de vara, cu tunete si fulgere si se sfarseste ca un inceput de toamna, cu ploaie monotona. Imi place culoarea asfaltului ud. Dar nu sunt ipocrita. Nu-mi place ploaia tot timpul. Uneori ma ineaca. Insa acum e prea bine venita! Spala si alina. Eu…sunt bine. Doar putin praf ramas din vara. Imi duceam scaunul in balcon, sprijineam picioarele de pervaz, coatele de genunchi, barbia in palme si priveam. Unde, ce, cat…nu mai stiu. Pana se termina.

M-am trezit speriata de serpii si omida din vis. Si masina si cearta. Se intampla ceva…insa…mereu se intampla ceva.
Amiaza orei 3, dimineata inca pentru mine, cand am iesit in haine lalai sa duc gunoiul si sa-i arat lumina lui Cofy, m-a zdrobit sorele. O raza m-a lovit in crestetul capului, nascand o durere si-o ameteala teribila…am inchis ochii. Caci ma deranjeaza cand lucrurile nu se intampla la tipul lor. Ma deranjeaza vremea calduta de acum, cand ar trebui defapt sa te grabesti sa ajungi acasa, cand umezeala si frigul ti-au inclestat oasele
Astazi aveam ochi frumosi. I-am dus direct in intunecimea salii de cinema. Oamenii se plimbau in ultimele raze ale soarelui portocaliu. Parea si azi ca timpul curgea mult mai lent. Un film despre constiinta, morala, legi si in primul rand compromisuri. Apoi am misunat in frig pe strazi pana acasa, in acelasi aproape-intuneric gri.
“I read somewhere how important it is in life not necessarily to be strong, but to feel strong.” De asta am eu atata nevoie de tine. Si nu cred ca ai stiut vreodata cat de dependenta sunt de tine. Chiar si atunci cand par a nu fi. Sunt sensibila, chiar si atunci cand nu par a fi…iar interiorul…interiorul e tot al tau, imi esti singurul doctor…


VI
LAMPA COVORULUI ZBURATOR
“Ce e de facut? Tare-i adormit baiatul dumneavoastra”, spun profesorii de la liceu tatei si mamei, inadins chemati la cancelarie.
Tata glumeste, dar mama isi face sange rau si e adanc ingrijorata de sanatatea vesnicului comnoros, care e palid, cu privirea mioapa de distrata ce-i, absent, fara suras si parca in surghiun printre ai lui. Tot felul de medicamente – hapuri si pilule si siropuri, vinuri tonice, alimentare rationala. El inghite tot, dar ca butoiul Danaidelor.
Gura n-o deschide nici acasa, nici la scoala. Il pandeste repetenta. “Poate nu-i bolnav, poate-i bleg, incet la minte, tont. N-ar fi mai bine sa-l retraga de la scoala? Oricum – s-asa, s-asa – tot rau s-alege” ofteaza mama, amarata fara seaman,
Lui insusi i-i lehamite de el. Si-ar pune o pancarta, chiar pe frunte, scrisa caligrafic: “Nu sunati degeaba. Sunt plecat.”
La scoala, printre camarazi de varsta si de banca, nu le-aude decat zgomotul si sta cu fruntea plumburita printre ei, al singur numai repetent al tineretii. Profesorii cu drept cuvant binevoiesc sa vada-n el rusinea clasei s-a parintilor: model de neurmat, pe scoala.
Cand vine acasa, de la usa il ia mama in primire, indopandu-l cu fosfati si calciu, indrumari, programe si porunci. Deschide gura, si-i vine cascatul. Deschide cartea, si-l apuca jalea. Matematica, chimie, geografie, luni, marti, miercuri, joi – nici o duminica in carte, iar in saptamana, numai una: si aceea stand la umbra zilei luni, cumplita ei vecina.
Si totusi, somnorosul, jalnicul, neimpacatul, obiditul sinucigas fara vointa faptei, de nu stiu cate ori pe zi – are in toate zilele orgii de fericire. Incep indata ce s-au stins luminile. Numai atunci, cu o zvacnire nazdravana in adancul inimii, aprinde lampa lui de buzunar, iar de subt perna scoate Cartea.
E singur ca Robinson Crusoe. Patu-i cald. Toti dorm. E-atat de fericit ca inca nu deschide cartea. Ce fericire poate fi mai mare decat pragul ei pe care-ntarzii?
Apoi deschide cartea. Numai aripi. Zborul a-nceput. Cum se numeste cartea? Oricum! Oricum! Nu are nici o importanta cine a scris-o, cum a scris-o!
Romanul in fascicole cu “va urma”, sau aventurile lui Sherlock Holmes, Muschetarii, Catacombele Parisului, Contele de Monte-Cristo, Genoveva de Brabant, Barbara Ubric, sau romanele lui George Ohnet – orice, orice! De-a valma, Eminescu si Vasile Pop, Balzac si Paul Feval, Duiliu Zamfirescu – sulfina din Viata la tara - ,Arsene Lupin, Cosbuc si Dickens, Pelladan si Anton Pann, Turgheniev, samovarul romantismului rusesc…
Orice! Orice! Covorul zburator e numai unul, nu in carte, ci in varsta. Cartea il desface numai, la lumina lampii, intru magica plutire.
Noapte buna zborului de-atunci.

Ionel Teodoreanu. Intoarcerea in timp. Lampile vietii.

It's always about you!!! always!!!

Things that I like:

Tu, aşa cum eşti, în idealismul meu fără limite. Rama pe care ţi-am făcut-o. Poze. Nu-mi place de Poşta Română, care i-a rupt un melcuşor şi o bucată de scoică.



Cafeaua cu lapte. La orice oră din zi sau noapte.



Să ma ascund şi să mă fac alb-negru.





De el. Îmi pare sexi. Şi chip away the stone.



Chestia asta ce mi-am luat-o. Se deschide, şi-am să încerc să ne închidem şi pe noi acolo, în două poze. Şi toate celelalte din aceeaşi categorie.



Cofy. Dar ei nu-i place bliţul.



Ironia şi sarcasmul. Dar în limitele bunului simţ, la momentele potrivite.



Tot ceea ce mă lasă să fiu copil.



Libertatea. Aşa cum o văd eu.




Iartă-mă că tot încerc să schimb unele lucruri la tine.


vita de vie - propriul dumnezeu
Asculta mai multe audio Muzica

Early teenage :)

Eu ştiu de ce îmi place filmul acesta, şi ce a însemnat pentru mine. Dar n-am voie să spun. :)

Put your motor running...

Recomandare de la Laura. Vise şi dorinţe. Şi vechi şi noi. Stare de spirit.
Maybe one day...

Dacă nu eram eu, eram calmă.

Cu tot cu explicaţii de această dată. Se pare că şi tu poţi spune fuck you cu zâmbetul pe buze, nu-i aşa? Fiindcă mă uitam la Rose Red, şi fiindcă eram nervoasă, m-am imaginat drept o personaj de acolo cu puteri peste cele obişnuite, spărgând în mână un pahar. Aşa am început, fără a aminti totuşi de pahar.
Dacă aş fi o mare, aş isca valuri uriaşe. Dacă aş fi zăpadă, mi-aş lasă volanele rochiei să cadă într-o avalaşă rapidă. Dacă aş fi o dansatoare, mi-aş rupe tocurile dansând cu toţi muşchii, minţind că mi-e bine. Dacă aş fi un asasin, m-aş asasina. Dacă aş fi o broască ţestoasă, aş lua-o la fugă. Dacă aş fi o ploaie de stele, aş lumina cerul întregii nopţi. Dacă aş fi un munte, m-aş împânzi dintr-o dată de păduri şi-aş prinde tot ce e pe mine. Dacă aş fi Pluto, m-aş sfărâma în cioburi mici de gheaţă şi-aş pluti în vijelii cosmice. Dacă aş fi o poză, aş arăta un copac, iarna, plin de chiciură.
Ca în poză. E prima care nu e făcută de mine. Ba mai mult, e furată de pe haicinciul Cristinei. Cea de la bunica. Din copilărie. Dar nu mint. Drepturile de autor.
Apoi mi-am amintit de o însemnare a lui unfit, care mi-a plăcut. Şi-am scris-o şi eu. Nu ştiu dacă ea a început-o, dacă e a altcuiva, n-a specificat, iar eu nu am de unde să ştiu.

Dacă eram o lună, aş fi fost plina
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost luni
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost dimineata
Dacă eram un animal marin, aş fi fost o scoica
Dacă eram o direcţie, aş fi fost un zig zag
Dacă eram o virtute, aş fi fost orice altceva decat iertare
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost moarta
Dacă eram o planetă, aş fi fost Marte
Dacă eram un lichid, aş fi fost lipici
Dacă eram o piatră, aş fi fost in cutia mea
Dacă eram o pasăre, aş fi fost la inaltime
Dacă eram o plantă, aş fi fost vasc
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost fiica ploii
Dacă eram un instrument musical, aş fi fost pian
Dacă eram o emoţie aş fi fost un nerv mic
Dacă eram un sunet, aş fi fost un tipat
Dacă eram un element, aş fi fost cel mai rar
Dacă eram un cântec, aş fi fost altul in fiecare zi
Dacă eram un film, aş fi fost unul mut
Dacă eram o carte, aş fi fost ingalbenita
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost eu.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost orice inafara de salata de vinete
Dacă eram un oraş, aş fi fost verde si vechi
Dacă eram un gust, aş fi fost acru
Dacă eram o aromă, aş fi de iasomie
Dacă eram o culoare, aş fi fost rosu
Dacă eram un material, aş fi fost matase
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost scris de milioane de ori pe minut
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost inelarul de la mana stanga
Dacă eram o expresie a feţei aş fi fost un zambet de privire
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost filosofia
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost scufita rosie
Dacă eram o formă, aş fi fost patrat
Dacă eram un număr, aş fi fost 154
Dacă eram o maşină, aş fi fost departe
Dacă eram o haină, aş fi fost ie


În noaptea asta, ori oraşul meu e acoperit de ceaţă sau fum, ori am eu un văl pe ochi.

Nameless mood

Azi n-are nume. Azi nu ştiu cum mă simt, nu ştiu ce vreau să mănânc, nu ştiu dacă vreau să ies sau să stau acasă, dacă ies nu ştiu dacă vreau să beau o bere sau un ceai sau un suc sau o cafea. Nu mi-e somn dar nici odihnită nu sunt. Nu mi-e bine, nu mi-e rău, nu-mi place nici o muzică, nu e nici lumină dar nici întuneric, picură prea puţin să se numească ploaie.
Sunt aşa ca într-o lume paralela, de unde eu îi văd pe toţi dar nu sunt văzută de nimeni.

Viaţa e simplă ;)

M-am hotărât. Bine zicea o dragă dragă că nouă ne place incredibil de tare să complicăm lucrurile. Nu dom'le, viaţa e mai mereu simplă. Noi o complicăm în majoritatea cazurilor. Noi căutăm, aşa cum bine zicea, explicaţiile profunde şi pline de sens, care la o privire într-o clipă de căscat, nu mai au deloc înţeles.
Eu azi m-am trezit în durere, şi-am căutat disperată în toată casa un calmant. Aveam doar paracetamol, aşa că am băgat două pe gât şi mă rugam să aibă efect. Şi uite că după două ore au şi avut. Mi-am făcut orez, cu toate că n-am să mă ating de el decât târziu, în seară, am încercat să-l trezesc, cu toate că ştiu că niciodată nu reuşesc, m-am uitat la emisiuni de analiză politică, cu toate că nu înţeleg de ce politicienii se poartă ca nişte femei in perioada "aia" a lunii. Complică lucrurile şi se ceartă şi vorbesc unii peste alţii. Dar nu-i bai, ieşim noi din criză. Cu decizii înţelepte, poate nepopulare. Dar ieşim noi din criză. El mâine o să primească rama pe care i-am făcut-o. Cu tot cu scrisorică. Dar nu, noi suntem ok. A fost o complicaţie doar.
Azi dimineaţă m-a enevrat Iulian şi bunica. Dar spre deosebire de alte dăţi, i-am luat peste picior. Şi-am râs de ei. N-or să se supere.
Noi capricornii suntem extrem de bine organizaţi şi gândim îndelung până sp luăm o decizie. Doar că eu am ascendentul în gemeni. Ăia de au probleme cu nervii. :)) Diana sper să nu se supere, căci am convenit la concluzia asta încă de când eram în Iaşi.
M-am plictisit şi de Iaşi. Şi+abia aştept să îmi iau zborul spre Cluj. Just another year baby, and here I come! Florin a vorbit ieri cu doamna Angela, şi l-a atenţionat că o să ne fie greu. Dar eu abia aştept.
Am văzut Balanţa zilele trecute. Şi m-a prins ideea aceea de om sărac în mijlocul Bucureştiului anilor..80? care se descurcă cum poate. Eu am să fiu în mijlocul Clujului, în anii 2010. Şi-abia aştept.
Tot azi dimineaţă m-am gândit cu mintea mea de pitulice să ies pe balcon la o gură de aer. Când zice omul de aer se gândeşte la aer curat. Am numar 80 de maşini parcate, fără să-mi mişc capul. Daca le luam şi pe cele din trafic, şi pe cele de la semafoare, mă încurcam. Şi nu e vorba că nu ştiu să număr. Şi atunci am zis că îmi vreau toamna. De obicei doar iarna e a mea. Dar acum, îmi vreau şi toamna. Să ies pe balcon să văd cum care mai de care oameni fug din calea ploii şi încearcă să se ascundă care cum poate, unde poate. Să văd cum statia de taxi rămâne fără maşini, parcă în ciuda celor care privesc ploaia drept ceva monstruos care le face rău. Atunci eu ies la plimbare. Şi-mi place să le văd mirarea în privire. "Dar plouă!" Habar n-au să aprecieze.


Walter Ghicolescu - Buzunarele toamnei (reupload)
Asculta mai multe audio Muzica

Fat Frumos nu doarme

Aseară m-am despărţit de el. Azi suntem împreună. Mă face să râd chiar şi atunci când l-aş pocni dacă l-aş avea în faţă. Azi ţipam în telefon că suntem doi dobitoci, şi-apoi râdeam şi ziceam că-s nebună. Am mai pariat încă un an(aici trebuie explicat, nu e ceea ce pare).
Şi deja am nervi. Că aşa suntem noi. Născuţi pentru a ne enerva reciproc. Măcar noi ne ştim scopul în viaţă, şi n-o să trebuiască să o petrecem încercând să aflăm.
Acum glumesc, desigur (batting eyelashes).
Iar pozei ăsteia i-am pus pe undeva un titlu gen "I can say FUCK YOU with a smile on my face". Desigur, glumesc. Aici n-are legătură.

p.s.: bărbatul ideal doarme doar când vreau eu

Waiting for tonight

vaya con dios pack your memories
Asculta mai multe audio Divertisment

Va trece si seara de azi. Si-apoi o sa ne pierdem in uitare si intuneric.


Tracy Chapman - This time
Asculta mai multe audio Muzica

Bye! bye!

Florin Chilian-Pasaport pentru suflet
Asculta mai multe audio Muzica

Set. Photography

Sunshine

Ceva ce-mi place mie tare mult.
O poză, un cântec, o amintire, ţin locul uneori unor mii de cuvinte.

Today.

Let this be the beginning of a new beginning, and hope that we won’t regret the decisions we’ve taken.

We are monsters too. Not furry...but still...

Trei cântece îmi vin în minte atunci când mă gândesc ce muzică mă face să sar, indiferent de stare, indiferent de ora. Mai întâi a fost aceasta



JIVE BUNNY
Asculta mai multe audio Muzica


apoi aceasta





și nu în cele din urmă,



Bruce Springsteen-Born to run
Asculta mai multe audio Muzica

Întrebare

De ce ni se pare atractiv un bărbat ce pare că a uitat de el pentru câteva zile, din cauza meseriei sau a hobby-ului? Noi de ce nu putem?

The bamboos

Step It Up - The Bamboos cu Alice R.
Asculta mai multe audio Muzica

Set.

Odată cu noua ordine, odată cu privarea de lucrurile, oamenii, obiceiurile ce erau în viața mea, mă trezesc făcând multe lucruri mărunte, menite să-mi ocupe timpul și mintea. Vineri spre exemplu, am făcut poze. Luni, reiau.

Visând înainte de culcare

Azi iar: vreau să ies din casă desculță și să simt iarba. Delicată, rece. Azi iar vreau să plantez copaci, flori, să am grijă de cele ce le am deja. Azi iar vreau să redecorez. Să schimb locul sau măsuța de cafea, să ud florile, să le șterg frunzele de greutatea zilei de ieri…Azi iar vreau să fug să-mi găsesc un hamac, să-i ofer loc de cinste. Azi iar vreau să-mi iau o pătură și un hanorac pe mine, să stau în miez de noapte să număr stele. Azi iar vreau să mă trezesc dimineața în cântările cocoșului pe care-l mângâi, pe care l-am învățat să cânte de-odată cu mine. Azi iar îmi dau seama că sunt egoistă. Azi iar vreau să am doi armăsari, unul alb iar altul negru, care să mă ducă la plimbări lungi și domoale în pădure. Azi iar vreau toamnă. Cu frunze ce foșnesc sub al meu picior, de-un arămiu simplu. Azi iar vreau să-mi fac bradul, așa cum cred eu că e mai frumos…și tot azi, vreau să-mi scot nasul afară în crăpătură de geam, să-mi trezească toate simțurile. Tot azi vreau să ascult muzica aia ce-mi place, ce mă face ori să plâng ori să sar pe pat, acompaniată de o cană de vin fiert, uitându-mă direct în ochii mei din oglindă, în timp ce încerc haine vechi, în timp ce mă cred prima femeie independentă, sau o casnică, sau o bunică, sau o actrită, sau un avocat. Și-apoi să revin la mine, cu zâmbetul pe buze și sclipire în ochi. Azi, vreau să merg în câmp să privesc nori, să-mi imaginez ce sunt, ori o floare, ori un delfin, ori un chip. Și să culeg flori. Să prind cosași, să fac poze, să mă mângâie vântul. Să aud un susur de apa și să-mi imaginez povești. Să salut necunoscuții, doar ducând mâna la pălăria din paie și înclinând capul respectuos. Să mă trezesc cu noaptea-n cap, să-i urez soarelui bun venit la mine! Să râd de una singură. Să-mi mulg vaca și sa le dau pisicilor lapte proaspăt. Azi vreau s-ating cerul cu varful picioarelor, din scrânciob. Să lovesc vântul iar el ca răsplată, sa ma zburleasca. Azi vreau sa adorm zâmbind, fără suspine.

My first

Mi-e o frica teribila sa incep. N-am vorbit niciodata in mod direct despre mine. Nu ofer nici o informatie in felul asta. N-am sa vorbesc despre actualitati politico-sociale. Ci despre ale mele. De se vor imbina vreodata, n-a fost plan. Sper ca odata cu chestia asta sa nu ma retrag de pe jurnale.ro. Acolo e invatatorul meu. Ma sperie probabil si ce-am sa mai aflu despre mine. Sunt o fricoasa, poate, dar in secunda doi imi musc o buza si accept dansul cu un lup.