În ultimul timp am impresia că beau cafeaua dinadins să-mi provoc un infarct. Cu toate glumele cu cât de mult îmi place. Îmi place, dar nu pot scăpa de impresia asta. Self abuse. Mi-ar plăcea să iau cursuri de cinism, de cum să suporţi superficialitatea şi de nepăsare.
Oamenii s-au căsătorit şi astăzi, căci s-au auzit mai toată dimineaţa claxoane de maşini şi chiuituri de oameni.
Iar m-am întrebat dacă aş fi vrut o soră. Nu dacă aş fi vrut simplu, ci dacă aş fi vrut cu toate implicaţiile. Mă gândeam că ea ar fi fost diferită, şi-ar fi fost foarte zăpăcită şi băgăreaţă, genul de om care-i mereu peste tot, care ştie toate şi care este ştiut. Care luptă şi-i puternic şi care-mi fură mie cerceii pe care oricum eu nu-i port. Doar că eu mereu am vrut un frate. Atât de egoistă sunt, încât dacă era frate, l-aş fi vrut.
Mă gândeam că n-am ce-mi trebuie ca să trăiesc. Gândit în engleză, parcă sună mai moale. Maybe I just don’t have what it takes to live. Oricum, nu ştiu. Oricum, spus pe-un ton resemnat. Mă simt ca Ana lui Manole. Fizic vorbind. Fizic ea, psihic eu. Ieri gluma cu pereţii ar fi fost comică. Azi e aproape dramă. Ieri ar fi fost altfel dacă. De trei ori. Poate că dacă aveam ceva în ochi, şi eu, cum mi se pare mie că are J. Tot ieri am început să plâng. Zic, înainte de film. Atunci. Fiindcă a fost aşa, pur şi simplu. Ca o bombă. Iar o bombă nu poate fi primită precum o furnică. Hei, uite o furnică. M-am simţit părăsită. Iar. Am visat acelaşi vis. Iar. Visul a avut acelaşi mesaj, iar, şi aceeaşi putere, iar. A fost din unul din acele vise intense şi scurte, care încă îţi ţin de cald mult timp după ce te trezeşti. Nu acţiunea sau starea din el, nu personajele. Ci visul în sine. Care parcă te ţine într-o îmbrăţişare continuă şi după ce te-ai spălat pe dinţi, şi după ce-ai băut cafeaua, şi după ce-ai fost în parc.
Fields of gold?
Trei cărţi azi cu mine în parc. Înafară de Iosif, n-am putut citi nimic. Nu-mi stă capul, nu mă pot concentra, nu ţin minte nimic şi-apoi mă întreb despre ce naiba era vorba.
„Şi dacă bat azi drumuri nebătute
Şi sîngeră genunchii mei pe stînci,
E numai ca să pot scăpa mai iute
De mucegaiul văilor adînci.”
Să fiu sinceră? Nu pot. Nici în scris nu mai pot. Nu e vorba că mint, dar nu spun niciodată totul până la capăt, nu spun nimic clar. Le-ascund şi de mine. Dar uite: am dat cu şlapul după Cofy, care mârâia la uşă fără rost. Mârâiturile ei îmi fac inima să mi se strângă, din cauza acelor zgomote de demult. Şi-am dat cu şlapul după ea, iar din cauza asta-mi vine acum să plâng, şi ştiu că n-am să mi-o iert prea repede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu