Black

În ultimul timp am impresia că beau cafeaua dinadins să-mi provoc un infarct. Cu toate glumele cu cât de mult îmi place. Îmi place, dar nu pot scăpa de impresia asta. Self abuse. Mi-ar plăcea să iau cursuri de cinism, de cum să suporţi superficialitatea şi de nepăsare.

Oamenii s-au căsătorit şi astăzi, căci s-au auzit mai toată dimineaţa claxoane de maşini şi chiuituri de oameni.

Iar m-am întrebat dacă aş fi vrut o soră. Nu dacă aş fi vrut simplu, ci dacă aş fi vrut cu toate implicaţiile. Mă gândeam că ea ar fi fost diferită, şi-ar fi fost foarte zăpăcită şi băgăreaţă, genul de om care-i mereu peste tot, care ştie toate şi care este ştiut. Care luptă şi-i puternic şi care-mi fură mie cerceii pe care oricum eu nu-i port. Doar că eu mereu am vrut un frate. Atât de egoistă sunt, încât dacă era frate, l-aş fi vrut.

Mă gândeam că n-am ce-mi trebuie ca să trăiesc. Gândit în engleză, parcă sună mai moale. Maybe I just don’t have what it takes to live. Oricum, nu ştiu. Oricum, spus pe-un ton resemnat. Mă simt ca Ana lui Manole. Fizic vorbind. Fizic ea, psihic eu. Ieri gluma cu pereţii ar fi fost comică. Azi e aproape dramă. Ieri ar fi fost altfel dacă. De trei ori. Poate că dacă aveam ceva în ochi, şi eu, cum mi se pare mie că are J. Tot ieri am început să plâng. Zic, înainte de film. Atunci. Fiindcă a fost aşa, pur şi simplu. Ca o bombă. Iar o bombă nu poate fi primită precum o furnică. Hei, uite o furnică. M-am simţit părăsită. Iar. Am visat acelaşi vis. Iar. Visul a avut acelaşi mesaj, iar, şi aceeaşi putere, iar. A fost din unul din acele vise intense şi scurte, care încă îţi ţin de cald mult timp după ce te trezeşti. Nu acţiunea sau starea din el, nu personajele. Ci visul în sine. Care parcă te ţine într-o îmbrăţişare continuă şi după ce te-ai spălat pe dinţi, şi după ce-ai băut cafeaua, şi după ce-ai fost în parc.

Fields of gold?

Trei cărţi azi cu mine în parc. Înafară de Iosif, n-am putut citi nimic. Nu-mi stă capul, nu mă pot concentra, nu ţin minte nimic şi-apoi mă întreb despre ce naiba era vorba.

„Şi dacă bat azi drumuri nebătute

 Şi sîngeră genunchii mei pe stînci,

 E numai ca să pot scăpa mai iute

 De mucegaiul văilor adînci.”

Să fiu sinceră? Nu pot. Nici în scris nu mai pot. Nu e vorba că mint, dar nu spun niciodată totul până la capăt, nu spun nimic clar. Le-ascund şi de mine. Dar uite: am dat cu şlapul după Cofy, care mârâia la uşă fără rost. Mârâiturile ei îmi fac inima să mi se strângă, din cauza acelor zgomote de demult. Şi-am dat cu şlapul după ea, iar din cauza asta-mi vine acum să plâng, şi ştiu că n-am să mi-o iert prea repede. 

Drace, cât am plâns!

De ieri

“Oare este posibil să te îndrăgosteşti fără ca asta să se termine în sânge, spermă şi lacrimi?”

Ieşise din casă cam pe la amiază, când soarele e de-asupra capului şi clocoteşte din ce în ce mai tare. Se trezise târziu, băuse doar cafea şi suc de fructe, un tabiet de vară. Când dădu să iasă pe uşă, simţi o uşoară senzaţie de foame dar îşi interzisese să guste măcar o pătrăţică de ciocolată, căci cu o seară înainte se gândi că sunt sute de mii de copii ce n-o gustaseră niciodată. Avea deseori astfel de gânduri, născute din cine ştie ce.

            Era mai cald decât se aşteptase. O uşoară ameţeală îi dădea târcoale. Ştia cauza, dar înainta hotărât. La un moment dat, pe terasa albastră a cărei scări urma să le coboare, i se păruse că fiecare pas năştea unduieli ale asfaltului. Asemeni celor născute de o picătură de ploaie într-un lac sau într-o baltă. „De la ameţeală”, se gândi. Apoi, la fiecare pas i se părea că păşeşte pe un material moale, cauciucat, în care piciorul i se afundă. Undeva între jeleu şi cremă pentru tort.

Ajunsă în parc s-a cufundat în lectură, după ce a dat o tură să caute banca perfectă. Bineînţeles că nu a găsit-o, iar singura era pe jumătate arsă de soare. S-a pitit acolo. Soarele-i încălzea doar piciorul drept. Privirea căuta o alta din când în când.

Îi căzuse o gâzuliţă pe braţ. Ştia că dacă încearcă să o prindă între degete, o striveşte. Se gândi că mai bine o suflă. Îşi văzu aluniţa. Îi plăceau mult aluniţele, şi-şi amintea cum mama ei îi spunea demult, pe când era copil, că dacă le numără, ele se înmulţesc. Părea să fie ceva aproape interzis. Dar ei îi plăceau aluniţele. I se părea că fac un fel de joc pe pielea ei, şi ori de câte ori avea ocazia, începea să le numere şi totdată, încerca să observe dacă şi unde i-au apărut cele noi. La masă, în timp ce scria sau în timp ce desenele animate erau întrerupte de reclame. Când făcea baie sau când se schimba de haine. Dar cel mai mult îi plăcea să le numere pe când stătea dezbrăcată în faţa oglinzii mari, căci le vedea mai bine.

O femeie tânără dar deja cu doi copii se aşezase pe partea arsă a băncii. A zâmbit şi s-a scuzat cumva cu faptul că la umbră e frig. N-avea cum să fie frig. Probabil amorţise sau era prea pretenţioasă. Sau poate era frig pentru copilaşul de câteva luni din cărucior. Era mai simplu să dea vina pe el. Femeia aceea era slabă şi uscată. Nu emana tinereţe şi prospeţime, cu toate că sigur nu trecuse nici de 30 de ani. Emana plictis şi meseria de mamă de casă. Era tipul acela de om care se ghidează viaţa întreagă după cele câteva lecţii primite în copilărie. Probabil extrem de credincioasă. Băieţelul de pe bicicletă însă, prospeţimea copilăriei întruchipată. Un soi de ştrengărie. Şi gropiţe în obraji. Puţin timid, dar timiditate din aceea nerecunoscută, de prim moment, ce caracterizează copiii.