Scrisori

Dragul meu G.,

Mă apucasem de scris, iar eu fără lectură nu pot aşeza nici un cuvânt pe coala albă. Aveam vreo trei cărţi pe-aici, dar le-am trimis deja acasă. Mi-a rămas una care nu prea mă satisface. Am luat însă de pe raft povestea lui Damaschin. Gheorghe Damaschin, cum era numele lui întreg. Of G., chiar nu mai sunt sate aşa cum erau ele odată, aşa-i? Eram în parc, obosită după o zi pe-afară, amorţisem pe bancă şi n-am apucat să scriu mare lucru. M-a acostat şi un blond cu zulufi care nu mai voia să plece de lângă mine, dar nu prea înţelegeam ce gângurea el acolo. Să fi avut 7-8 luni poate. Am lipici la copii.

Am ajuns acasă şi-am deschis scrisorile în care ne-am tot împărtăşit gânduri şi cuvinte. Scrisori, scrisori! chiar dacă n-au ele materia. Aşa le numesc şi-aşa am să le numesc mereu, fiindcă dacă eram în altă situaţie, scrisori aveam. Iar când s-ar fi făcut un teanc, le-aş fi legat cu o pănglicuţă albă şi le-aş fi pus lângă pietrele şi scoicile mele, amintiri dragi ale sufletului meu.

Şi cum răsfoiam scrisorile, am găsit-o pe aceasta:

Draga şi micuţa mea scriitoare, mă bucur dacă-mi zici aşa, că ai ţinut seama de îndemnul meu şi n-ai renunţat la scris. Înseamnă că am făcut amândoi un lucru bun. Pe mine să nu te superi că, din când în când, răspund cu întârziere. Deja mă cunoşti, simt nevoia câteodată, şi mă retrag atunci ca un melc, ca un val. Pot lipsi şi un an, cine nu mă cunoaşte se supără, tu nu, sper.

Aşa că m-am mai liniştit. Oricum în tot timpul ăsta mi te-am imaginat la un birou în faţa unei ferestre, cu fum, cafea, şi uneori un păhărel, terminând romanul pe care ai promis că mi-l trimiţi semnat special.

            Am primit în dar, de la doi prieteni, o pereche de şosete. Ajung până aproape de genunchi şi sunt dungate. Aici ferestrele sunt deschise larg şi se simte răcoarea de seară. Le-am luat şi mă simt specială. Ce uşor sunt de mulţumit, ar spune unii, aşa-i? Doar că ei nu înţeleg aşa cum înţelegem noi ce se află defapt în spatele acestei perechi de şosete. Am furat o cană de vin şi m-am cocoţaţ pe pervaz, să fumez o ţigară. Luna clară, cerul clar. Tu o vezi deasupra unei creste de munte, mereu mi-am imaginat asta. Până şi-n nopţile fără de lună.

Mi-e dor de tine, G., aşa cum mi-e dor şi de alţi oameni cu care-aş vrea să stau acum la vorbe la o ţuică fiartă. Mâna aia de oameni-OAMENI care-mi lipseşte din ce în ce mai mult în utimul timp. Mi-ai spus tu odată că sunt închisă într-o matcă morală. Câţi ani or fi de când vorbim?

Acum sunt liniştită şi-aştept să văd ce se mai pregăteşte pe scenă. Nu trăiesc nici o dramă. N-am mai trăit drame de mult timp, G., cred că am crescut. Ştiu oricum că n-am să mor fără să fac ceva măreţ. Nu, nu, nu pentru alţii, nu vreau să fac istorie. Dar cred că ştii la ce mă refer. Vreau doar să mai adaug câteva clipe de mulţumire sufletească sufletului meu. Judecând după şosete, în ochii altora ar fi nimicuri, dar nu mă deranjează, din contra. Îmi trebuie oameni, G., altfel mă sufoc. Asta o să rămână marea sete a vieţii mele. Marea dramă.

Ştii tu ce mi-a mai rămas în suflet, de la tine? 

Fiecare clipă are farmecul ei; nu se poate să nu-ţi dai seama tu, care ai atâtea frumuseţi. Trebuie să ai încredere şi răbdare; nu e una, sunt atâtea altele bune de iubit şi trăit cu ele.

Unde-mi eşti tu, om de munte?