Niciodată nu
mi-au plăcut găinile.
Mi se par cele
mai hidoase şi cele mai lipsite de inteligenţă forme de viaţă.
Când eram mică am
băgat degetul prin gard, să mângâi una dintre ele. M-a ciupit de deget atât de
tare încât a ţâşnit sânge, iar de atunci le-am privit cu o oarecare ciudă.
Am crescut şi
niciodată nu m-am răzbunat pe dobitoace. Ar fi fost idiot din partea mea. Mereu
însă mi s-au părut incredibil de urâte iar ceea ce m-a (totuşi) fascinat la ele
a fost faptul că niciodată, în ochii niciunei găini, nu am văzut nimic. La oricare
alt animal – incluzând aici şi omul – mereu e ceva în spatele pupilei. La găini
nu. E gol. E hău. E nimic, nimic, nimic şi niciodată nu a fost nimic.
Tata a venit cu o
găină acasă. Vie. Lovită la un picior. Îmi zice – trebuie s-o tai, dar n-am
tăiat niciodată o găină. Ştiu s-o jumulesc de pene, ştiu s-o tai, dar s-o tai –
adică să-i tai gâtu’, nu ştiu.
Ceea ce mi se pare şi mai ciudat este că la puii mici de
găină văd ceva în ochi, dar cum încep să crească, ceva-ul dispare total.
Mă uit la tata şi-i zic că eu nici atât nu ştiu să tai gâtul
unei găini.
Sună un prieten.
Mă întrebam unde a lăsat-o şi mă duc în bucătărie. E într-o
pungă dintr-acelea mari de la magazinele de încălţăminte. Înăuntru, o altă
pungă mai micuţă, galbenă, cu găina. Găina stătea. Mă aplec şi mă uit la ea. Cred
că a clipit o dată, dar nimic altceva. Eu mă uitam la ea cu curiozitate, ea se
uita la mine cu ochi goi.
A venit tata, ascuţise cuţitul.
O găinuşă mică şi proastă, fără nimic în ochi. Nici măcar
teama de noi, nici măcar teama de cuţitul care urma să îi taie gâtul. Nimic.
Îl întreb cum de stă aşa cuminte. Îmi zice că e lovită la
picior. Că e lovită la picior şi nu prea poate merge şi celelalte găini o
ciupeau de rană şi de asta o taie. O scoate din punga mare, cu tot cu punga
mică. E o găină mică. Dă la o parte punga galbenă şi îmi arată rana de la
picior. E rană vie, se vede sânge, bănuiesc că o doare – asta dacă găinile simt
durere. Mi se întoarce stomacul pe dos, rana e mare şi plină de sânge. Găina nu
face nici o mişcare, nici când e scoasă din pungă, nici când e pusă la loc. Dacă
îi vedeam ceva în ochi, aş fi zis că e resemnată.
Apoi mă gândeam la găinile care o ciupeau de picior, exact
aşa cum m-a ciupit şi pe mine găina aceea de deget. Aş fi zis că e cruzime şi e
un fel de selecţie naturală între ele, dar nici la cea care m-a ciupit pe mine
şi nici la altele n-am văzut vreodată pic de cruzime în ochi.
Apoi a venit un miros de găină pârlită şi mi s-a făcut şi
mai scârbă fiindcă încă aveam imaginea piciorului rănit în minte.
