Septembrie

M-aș putea preface că vorbesc. M-aș putea preface că mi se răspunde.




Scorpionii cântă. Yes, I've hurt your pride.

Nu mai știu de ce am dormit atunci ca Yin și Yang. Dar de data asta nu mi se vor mai înmuia genunchii.





Cu tine.

Ca și cum

Trandafirul uscat nu mai face flori. 

Atunci vrei să urli, să zbieri, să spargi tot ce-ți iese în cale, să arunci și să auzi cioburile cum cad. Dar nu faci nimic. 

Ca și cum ai fi fost dat afară din rai 

Eu sunt femeia cu carnea albă. Spatele îmi era încovoiat, iar eu, când buretele aspru făcea desene neînțelese pe el, strângeam din ochi până vedeam picățele mov-verzui. Ai putea strânge atât de tare din ochi încât să intre de tot înăuntru ... și să nu mai vezi nimic niciodată? 

Am fost nepăsătoare cu tine atunci. Nu. Am fost de-a dreptul rece. 

Mă gândesc des la moarte. Acum, fiindcă sunt bolnavă și mi-e rău. Plouă. Nu cred să fie ceva mai plăcut decât sunetul ploii și a tunetelor în timp ce eu stau întinsă în pat și mă fură ușor somnul. 

Simt doi monștri înăuntrul meu. Se luptă, iar pielea lor groasă e acoperita de țepi. Se luptă și se izbesc pe rând de carnea mea, țepii străpung orice. Eu sunt calmă la exterior iar în cer tună. 

Am crezut mereu ca voi muri tânără. Nu la 20 de ani, dar cu siguranță nu voi trece de 40. Nu știu de ce. Nu îmi este frică de moarte, dar n-aș vrea să mor. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii au creat imaginea asta atât de sumbră și fioroasă a morții. Din neștiință. Frica de necunoscut. Dar au avut de ales. Eu îmi imaginez lumea plină de semicercuri. Tunele. Din săli de morgă în săli de naștere. Pe drum, în tunel, aflăm totul, adevărul absolut, nu doar despre noi, despre oamenii pe care i-am cunoscut, ci și despre tainele piramidelor și-ale constelațiilor și-a hunilor. Dar suntem lipsiți de simțăminte. Nu mai plângem când aflăm de trădări și nu ne înduioșăm când aflăm că cineva ne-a iubit în taină toată viață. Drumul se sfârșește într-un pântec de femeie. Nu cred că sufletele mor, așa cum nu cred că unele stau pe veci să asculte îngerași în fundul gol ce cântă la fluier iar altele fierb pe veci în smoală. 

Este o zi gri. N-am mai văzut o zi atât de gri de foarte mult timp, mai ales in luna lui iulie. E frig, oamenii merg bezmetici, biciuiți de stropi. Nici măcar nu mai tresar la tunete. 

Eu mă întreb ce-i cu boala asta. Dar încă mai tresar la tunete. 

Știu că amândoi aveam în același timp în spatele pleoapelor imaginea cerului de atlaz. Nu-mi știai nici numele dar m-ai furat și m-ai dus la bunicii tăi la țară. Am cules via, mai ții minte cum a început totul? Nu am urcat niciodată pe un cal, dar atunci m-ai convins și-am urcat pe deal, în locul acela în care – cum aveai să îmi povestești mai târziu – urcai când erai copil și priveai cum apune soarele în lac. Mi-ai spus că lumea se oprea în loc atunci. Când mi-am cumpărat de pe drum teniși și când m-am îmbrăcat cu hainele tale de când erai copil. 

Nimeni nu ar înțelege.

Fotonii dansează mereu

Sunt copilul care visa la frați vitregi

Sunt adolescentul care visa un accident

Sunt adultul care își uită grija pentru cuvânt

Mi-am amintit, nu știu de ce, de cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă

Era ca și cum puteam să mă ridic dar nu voiam încă. Simțeam lenea aceea pe care o simți într-o dimineață de primăvară caldă. Mi-a plăcut mereu să dorm. Și mi-a plăcut mereu vorba aceea care spune că fiecare somn e ca o mică moarte. Mică moarte…

Doar dimineaţă am ieşit. M-a trezit soarele devreme. Soarele şi cântul rândunicilor de la geam. După două cafele m-am închis în casă, mă simţeam rău. Aceleaşi întrebări, aceleaşi incertitudini. Este un anume loc, nu l-aş putea localiza prea bine, poate e în stomac. În zilele astea locul acela parcă e gol, parcă are ceva ce strânge, parcă are ceva ce nu dă pace. Mă învârt prin casă degeaba, oftez, simt că lipseşte ceva.

Plecasem de acasă spunându-mi că îmi trebuie o pauză, trebuie să plec undeva, să mă însingurez şi fizic. Să mă închid într-un vârf de munte, singură, doar cu iarbă, soare şi vânt. Plecasem de acasă spunându-mi că sigur mă voi întâlni cu tine şi-mi vei spune că sufletul meu are nevoie de tratament. Recuperare. Pansament. Mi-am spus că şi în seara asta am să mă las în mâinile întâmplării. Dans, alcool, fum, ce-o fi.

Luna era mare. Pe jumătate, dar mare. Câinii lătrau în depărtare şi aş fi vrut să merg în parcul întunecat să scriu. Visam cu ochii deschişi la un inventator de buton stop.

M-am trezit într-un colţ, stăteam ghemuită. Pereţii camerei erau albi şi două raze de soare trimiteau lumină înăuntru. Era totul calm în jur şi eu stăteam ghemuită.

Mi-era totuşi frică să te văd. Ochii tăi au să mă întrebe care-i cauza şi care-i soluţia. Nu ştiu niciuna. Aveam picioarele reci. Ochii tăi văd adânc în mine, nici nu ştiu dacă eşti conştient de lucrul acesta. Eu o simt. Data trecută mi-ai sărutat vârful nasului şi priveai. Oftai fiindcă nu înţelegeai de ce, vedeam cum în tine se dădea o luptă.

Doctorul și asistentele lucrau mecanic. Într-o zi, un resident a rămas preț de câteva secunde cu privirea ațintită asupra mea. Nu înțelegea. Ceilalți erau, probabil, deja obișnuiți. El nu reușea să înțeleagă. A tras aer în piept, aproape insesizabil, a încruntat puțin sprâncenele și a reintrat în ritmul mecanic. Apoi nici nu mă mai privea când revenea în salon. Refuza să mă privească. Refuza să-și mai pună întrebări.

                          - Tu ești moartă.
              - Aproape.
             - Ei!

Se auzea Ballade pour Adeline și un scârțâit. Încă fredonam Adeline și mi se părea că văd fotonii cum dansează.

Poate era o întâmplare faptul că în momentul acela tu mă ţineai de mână. Am deschis ochii. Purtai cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă.