Sunt copilul
care visa la frați vitregi
Sunt adolescentul
care visa un accident
Sunt adultul care
își uită grija pentru cuvânt
Mi-am
amintit, nu știu de ce, de cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o
porți la nuntă
Era
ca și cum puteam să mă ridic dar nu voiam încă. Simțeam lenea aceea pe care o
simți într-o dimineață de primăvară caldă. Mi-a plăcut mereu să dorm. Și mi-a
plăcut mereu vorba aceea care spune că fiecare somn e ca o mică moarte. Mică moarte…
Doar
dimineaţă am ieşit. M-a trezit soarele devreme. Soarele şi cântul rândunicilor
de la geam. După două cafele m-am închis în casă, mă simţeam rău. Aceleaşi
întrebări, aceleaşi incertitudini. Este un anume loc, nu l-aş putea localiza
prea bine, poate e în stomac. În zilele astea locul acela parcă e gol, parcă
are ceva ce strânge, parcă are ceva ce nu dă pace. Mă învârt prin casă degeaba,
oftez, simt că lipseşte ceva.
Plecasem
de acasă spunându-mi că îmi trebuie o pauză, trebuie să plec undeva, să mă
însingurez şi fizic. Să mă închid într-un vârf de munte, singură, doar cu
iarbă, soare şi vânt. Plecasem de acasă spunându-mi că sigur mă voi întâlni cu
tine şi-mi vei spune că sufletul meu are nevoie de tratament. Recuperare.
Pansament. Mi-am spus că şi în seara asta am să mă las în mâinile întâmplării.
Dans, alcool, fum, ce-o fi.
Luna
era mare. Pe jumătate, dar mare. Câinii lătrau în depărtare şi aş fi vrut să
merg în parcul întunecat să scriu. Visam cu ochii deschişi la un inventator de
buton stop.
M-am
trezit într-un colţ, stăteam ghemuită. Pereţii camerei erau albi şi două raze
de soare trimiteau lumină înăuntru. Era totul calm în jur şi eu stăteam ghemuită.
Mi-era
totuşi frică să te văd. Ochii tăi au să mă întrebe care-i cauza şi care-i
soluţia. Nu ştiu niciuna. Aveam picioarele reci. Ochii tăi văd adânc în mine,
nici nu ştiu dacă eşti conştient de lucrul acesta. Eu o simt. Data trecută
mi-ai sărutat vârful nasului şi priveai. Oftai fiindcă nu înţelegeai de ce, vedeam
cum în tine se dădea o luptă.
Doctorul
și asistentele lucrau mecanic. Într-o zi, un resident a rămas preț de câteva
secunde cu privirea ațintită asupra mea. Nu
înțelegea. Ceilalți erau, probabil, deja obișnuiți. El nu reușea să înțeleagă. A tras aer în piept, aproape insesizabil, a
încruntat puțin sprâncenele și a reintrat în ritmul mecanic. Apoi nici nu mă
mai privea când revenea în salon. Refuza să mă privească. Refuza să-și mai pună
întrebări.
- Tu ești moartă.
- Aproape.
- Ei!
- Aproape.
- Ei!
Se
auzea Ballade pour Adeline și un scârțâit.
Încă fredonam Adeline și mi se părea că văd fotonii cum dansează.
Poate
era o întâmplare faptul că în momentul acela tu mă ţineai de mână. Am deschis
ochii. Purtai cămașa în culoare somon pe care nu ai vrut să o porți la nuntă.
