Scrisori

Am plâns până nu mai puteam respira și nu mai puteam deschide ochii. Gânduri sinucigașe? Trei motive pentru care nu o fac.

Nu mă așteptam să fie atât de rece. Ca o lamă de satâr. Subțire și rece, nici nu știam ce m-a lovit. Eram la câțiva metri de calea ferată, primul gând mi-a fost să mă arunc în fața unui tren, să mă taie în trei părți, două tăieturi. Una la picioare, alta la gât. Oare pleoapele se închid pe capul destrupat?

- Ești frumoasă, dar în momentul ăsta parcă ai ochii morți.

Asta m-a trezit. Cum să am ochii morți? ochii sunt singurii care nu mor niciodată.

Trebuie să iertăm greșelile lor doar pentru că ei sunt ceea ce sunt? Sufletele par a fi un lemn brut în mâna unui sculptor. Unii sculptori sunt mai pricepuți decât alții, unele unelte sunt mai ascuțite decât altele și tot așa.

Omenii, ploaia?

Stăteam de câteva minute cu privire într-un punct fix, în care nu vedeam nimic. Eram cuprinsă de gânduri și nu-mi mai dădeam seama ce fac. Poate starea venea doar din faptul că inhalam lac.

Liliacul la vremea aceea era pe cale să înflorească.

Cadavrul de cioară a fost mutat. Era probabil plin de viermi.

M-ai întrebat, înainte să plec, parcă mai mult cu ochii – ochii tăi blânzi – dacă-ți voi scrie. Zâmbeai cu toată ființa, dar zâmbeai într-un așa fel încât m-am speriat. Zâmbeai să ascunzi o disperare și simțeam în interior încordare și disperare. Zâmbeai cerând să-ți scriu, ca și cum dacă nu ți-aș scrie, ai pieri.  Zâmbeai și parcă te agățai de o coală de hârtie cu mâzgâlituri așternute. Ai ochii blânzi și zâmbești cu toată ființa.

Cine mai scrie azi scrisori? Pff. Ne vedem la o bere.

Tu îmi vei scrie? Mi-ai scrie, dacă ai ști?

Spunea Goga:

‘’...Ascultă, copile, ce-mi spune viața:

De-a pururi în umbră să torci al tău gând,

Când simți în pleoapă o lacrim-arzând,

Ia seama la vreme și acoperă-ți fața,

Să nu fie ochi să te vadă plângând.

Alături de alții te-nșiruie-n hora

Și lumii plătește-i cu ce ești dator,

Fă-i patimii tale din zâmbet zăvor,

Tăcerea să-ți fie statornică soră,

Să nu știe nimeni ce răni te dor.

Iar noaptea când cade și ceața se lasă,

Tu trage-ți oblonul, să n-ai mărturii.

Și-atunci, sub tavanul ascunsei chilii,

Despătură-ți taina ce-n suflet te-apasă,

Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii.’’

Întâmplări de sâmbătă dimineață

Bineînțeles că nu este vorba de nici o întâmplare.

Sunt trează de trei ore și am băut două cafele mari și negre. Aș spune, mai pe scurt, jumătate de litru de cafea, dar cănile nu au fost chiar pline, și aș minți.

Spre dimineață visam că am luat tramvaiul pentru o stație. Uitesem ceva la intersecția cu bazarul, arăta ca geanta de laptop. Totul era real. În sensul că tramvaiul era tramvaiul nostru galben, geanta mea de laptop era geanta mea care de fapt nu e de laptop, aveam paltonul negru lung, în tramvai se plătea bilet, doamna care strângea banii avea borsetă din aia de care au doamnele care strâng banii de bilet. Tramvaiul era cam gol, eu mă uitam pe geam, doamna cu biletele a intrat în vorbă și-mi explica ceva tehnic, informațional. Nu aveam nimic la mine, doar paltonul si geanta de laptop. N-aveam bani de bilet și-mi ziceam că din moment ce îmi tot vorbea despre chestii ciudate, și-a dat seama că merg doar o stație și nu-mi iau bilet. Știam că în buzunarul drept aveam o monedă de 50 de bani, care arăta exact a monedă de 50 de bani. Cu câteva secunde înainte să ajungă tramvaiul în stație doamna cu biletele m-a întrebat ironic dacă nu-mi iau bilet. Știa că n-am bani și că am mers doar o stație, dar doamna cu bilete era tunsă scurt, avea o vopsea și un permanent ieftine și era machiată cu albastru la ochi. Mi-era rușine, i-am zis că nu am geantă, nu am portofel, nu am nimic la mine. M-a întrebat ceva de un ban nou când m-a întrebat de bilet. I-am zis că am doar o monedă de 50 de bani. Am scos-o iar auriul acela strălucea. Doamna cu biletele l-a luat. S-au deschis ușile și am coborât.

Da, bineînțeles că m-am gândit la Charon, dar apoi m-am gândit că ar fi trist să fie o doamnă cu borsetă și permanent ieftin, iar barca, un tramvai galben de Botoșani.

Am replantat cactusul de pe televizor. Era strâmb în miniatura aceea de ghiveci în care l-am luat. L-am replantat dar tot e puțin strâmb.

Nu știu dacă au înflorit bujorii. Ori am văzut undeva, ori am visat. Spun de ani de zile că iau un buchet de bujori roșu-sângeriu și îi duc la mormântul ei. S-ar bucura nespus, știu.

Priveam direct în covor și mă gândeam că am restrâns prea mult cercurile. Obișnuiam să mă cafelesc din când în când cu A. Nu am mai băut un Irish Coffee de câțiva ani. Cu H. vorbeam la telefon și mă făcea să zâmbesc cam șotios. Ș. avea un accent plăcut și-o voce calmă. Eram undeva pe-un drum, între două luni și primisem un telefon de la el, telefon care a făcut bine. Cu L. mereu am vorbit rar, dar cu ea măcar m-am mai întâlnit. Cu G. am rupt legătura. Și e ciudat. Cu alții de aici, cu care am fost oarecum mai apropiată, am păstrat o magnifică legătură de „Salut-Salut” în momentele în care ne întâlnim întâmplător. Posibil un „Ce mai faci? Bine, tu?”, iar acel „bine” e cel mai mincinos și des lucru pe care îl spun. Mi-e dor de mulți oameni.

Îmi trebuie doar o aripă de muscă și încep să visez. Visez mult, contruiesc și destram castele, lumi, romane, persoane. Pe partea cealaltă, sunt serioasă și cerebrală. Mereu mi-am zis că sunt construită din două. Două care n-or să se unească de tot niciodată. Poate de aceea sunt și așa.

Cactusul din ghiveciul de ceramică, unul dintre cei doi pui de la cactusul mare de pe hol, al tatei, s-a uscat. Cred că s-a uscat. Dacă s-a uscat, s-a uscat într-un mod ciudat, fiindcă stă încă în picioare și e încă verde. Doar că e ca foița de hârtie, gol pe dinăuntru. Absolut gol pe dinăuntru. De ce mi se pare asta atât de ciudat?

Poza

Prima oară am vrut să îi scriu lui X. Apoi mi-am amintit de G. și am vrut să îi scriu lui, chiar dacă mi-am zis și i-am zis că nu-i voi mai scrie niciodată. Lui X’ dacă i-aș fi scris, aș fi avut prea mare grijă la alegerea cuvintelor și ideilor – multe probabil ar fi picat, fiindcă ar fi avut multe comentarii împotrivă și le-ar fi desființat, ușor, pe toate. De fapt... nu scriu nici o idee azi.

Mama se uita la ceva comic la televizor, m-am oprit, m-am uitat cinci secunde – ea îmi explica. Mi-am format și eu un zâmbet pe față, să fiu în asentiment cu ea. Apoi m-am întors iar zâmbetul acela fals a picat atât de repede încât m-am speriat că am fost în stare să îl folosesc.

Când am terminat, m-am întors, ea avea chef de vorbă – eu nu. M-am închis și am continuat. Mă întreb dacă se întreabă vreodată ce am, ce fac, de ce sunt atât de taciturnă.

De trei zile stau în pijamale. Azi a fost o zi bună. Am băut cafea rece toată ziua. Încă beau, e zece seara, nu mă simt obosită (nici n-aș avea motive). Cerul are nori, dar nu îl sufocă. Are nori presărați, așa cum ai presăra zahăr pudră pe vreo prăjitură. Ah, și câteva flori de zarzăr au pocnit deja.

Am ascultat numai Strauss zilele astea. Mereu am crezut că lucrurile frumoase și vesele sunt pentru oameni proști. Sau prostuți. Lucrurile vesele nu au profunzime. Am crezut mereu că trebuie să fii într-un anume fel modelat pentru lucrurile mai gri, mai tulburătoare...să le poți accepta și să ajungi să le placi. Dar cred că sunt niște idei tâmpite. Sunt alegeri.

*) Steinbeck îmi place. Cu prima carte m-a făcut să plâng, cu a doua carte m-a făcut să plâng. E singurul.

Când citesc o carte număr din ochi filele până la final. La început, mi se pare că sunt multe, la mijloc nu mai bag în seamă, la final intru în panică fiindcă se termină.

Nu sunt doar categoriile astea de oameni: răi, buni și buni-în-esență-care-au-rău-în-ei-și-nu-l-pot controla-și-fac-din-când-în-când-o-răutate-mai-mică-sau-mare. Mai sunt și eu. Mie Dumnezeu mi-a dat răbdare.

**) Frankl. Trebuie reluat cu creion. Sens există, doar că nu ți-l bagă nimeni în traistă.

De ceva vreme mă văd cum eram în poza aia. Exact cum eram în poza aia. Și au trecut vreo 4-5 ani. Poate e de vină paltonul pe care încă îl am. Mereu când îl port și mă zăresc în vreo oglindă sau vitrină, văd poza aceea.

Într-una din nopțile trecute ascultam ploaia și-am scris pe-o bucățică de hârtie: „Mai ții minte cum e ploaia? Cea adevărată zic... Mătură tot praful trecutului în calea ei și te trezește în prezent prin tunete și fulgere. Trei simțuri. Iar când se oprește, e așa o acalmie de parcă Dumnezeu însuși s-a oprit pe marginea drumului pentru puțină odihnă.” Nu știu de ce sau cui îi spuneam.

Îl iubesc pe Strauss. Valsurile lui mă liniștesc și mă fac să mă simt bine. Cred că e ciudat și contrastează perfect cu sobrul pe care-l afișez în majoritatea timpului. E un motiv pentru care mi-e ciudă (tare și cu nervi) că nu m-am născut atunci.

Iar basmele sunt bine cum sunt – basme. Un basm nu ar putea niciodată deveni realitate. Dacă ar fi – chiar și puțin diferită – basmul ar fi mânjit. Așa că mai bine tânjim decât să fim dezamăgiți de o situație, de altfel, foarte bună, dar nu perfectă, ca în basm.