marți, 29 octombrie 2013

A ta, S.

Ea era la fel. “Nu vreau!” i-am spus răspicat. “Acum 10 minute ți-am spus că nu vreau!”. Apoi mi-a fost milă și m-am simțit vinovată. Apoi nu m-am mai simțit. Acum iar mă simt. 

Cred că punctele de suspensie și tăcerile spun mai multe decât cuvintele pe care le folosesc. Mi se pare că jumătate din tristețea lumii e prinsă în piesa asta. Cealaltă jumătate, încă plutește peste noi. (Massenet - Meditation" from Thaïs). 


Puțin dor de G. mi-ar fi făcut bine acum. Este proverbul acela cu care am crescut. “Unde-s doi, puterea crește”. În care încep să nu mai am încredere.

Acum mult, mult timp, mi-a spus Mr.P pe jurnale că mie mi-ar trebui un îndrumător. Trebuie să recunosc, probabil din cauza unor filme, am visat și eu la asta. Să-mi găsesc (sau să mă găsească) un bătrânel cu părul alb, dat pe spate, trecut de 80 de ani, care să mă îndrume. “Îndrumatul” acesta mie mi-e foarte clar, însă foarte greu de transpus în cuvinte. Ar fi locuit la o mansardă într-o casă parcă din filme, înconjurat de cărți și-ar fuma pipă. S-ar ridica de pe scaun într-o clipă, la un cuvânt de-al meu, să-mi dea o carte a cărei loc îl știa dinaintea veacurilor. Cu sclipiri în ochi și urme de viață în piele.

Nu am găsit un așa om. În altă seara poate că scriam și “încă”. 

Țin mult la cuvânt. La cel primit, dar mai ales la cel dat. 

“O domnișoară cu părul castaniu, ochi migdalați și întrebători, cu o grijă de poet pentru cuvântul scris.” 

“Ca fiica cea mică, rămâi mereu la urmă.” 

“Ei trăiesc singuratici, nu prea au norocul să-i întâlnească pe cei asemenea lor şi uneori au soarta să trăiască o viaţă întreagă sufocaţi de vacarmul şi de goana celor al căror Dumnezeu e "apucă de unde poţi apuca". Îi cunosc pe aceşti oameni, ca tine, am pentru ei mare preţuire şi îmi dau seama cât de nedrept este să adune în sufletul lor suferinţă pentru micimea şi răutăţile pigmeilor care vorbesc tare, ca să se audă doar ei. Îi cunosc pe oamenii ăştia, ca tine, ba uneori mi se pare că m-aş număra printre ei.” 

“Imi amintesc de magazinul invers, mi l-ai mai trimis candva si mi-a placut la fel de mult si atunci; e despre tristete si regasiri, simtiri de care te pazesti cum poti, despre sufletul omului vazut dinauntru - baricadat, cum zici, cu amintiri - si din care uneori iesi si in care, alteori, te ascunzi. Dar parca si mai tare mi-a placut jurnalul, cu Feleanu ala de la mansarda, pe care-l auzi dintr-o lume amfibie care, din cauza placilor de faianta albastra, e asemanatoare unui ocean.” 

Unele cuvinte că știi că mi-au rămas, cum ar fi astea : “L-a iertat de mult şi îi poartă cea mai curată amintire. S-a împăcat, şi cu el, şi cu ea însăşi.” 

Iar gura mea de icoană mai trage uneori câte o dușcă, să știi. 

“Mereu apar in jurul tau betivani, care mai inalt, care mai romantic, ca ala caraghios, cu piatra din medalion.” “Cea mai trista idee pe care o poate avea un tanar: tineretea macar da impresia ca ar mai fi timp, desi...” 

“Fiecare clipa are farmecul ei, nu se poate sa nu-ti dai seama tu, care ai atatea frumuseti. Trebuie sa ai incredere si rabdare; nu e una, macar sunt atatea altele bune de iubit si de trait cu ele.” 

O inteligență sclipitoare fără omenie în ea mi se pare degeaba, G. Chiar degeaba. Mă întristează. 

*
Si eu plec acum la un control la inima. Probabil n-o sa termin azi, ci o sa-mi dea trimitere in alta parte. Ma astept la cele mai rele rezultate, ma doare inima de o saptamana. Si m-astept sa primesc si-o palma peste fata de la doctor, cand am sa ii spun ca fumez, beau tone de cafea, mananc ciocolata si mancare sarata. 

*
Am fost la control, cica-s anemica, auzi. Eu, anemica. Mai ca ma umfla rasul. Oricum, m-am linistit. 

“Pentru Dumnezeu, nu te mai purta ca un copil isteric şi ai grijă de sănătate! Lasă cafeaua! Lasă şi ţigările!... îţi dau voie doar ciocolată, dar şi asta doar odată pe săptămână - duminica. Îmi pare rău că ai probleme cu sănătatea şi sper să nu fie decât un simplu junghi, care o să-ţi treacă până mai vorbim. Dar să trăieşti mai sănătos... asta ai putea. Să îmi spui, te rog, dacă ţi-a găsit ceva la consult. Ai dreptate cu inteligenţa şi omenia, nu fac doi bani una fără alta. Mă gândesc că eu, uneori mă port rece, distant cu unii pe care îi iubesc şi fac asta cu gândul că aşa le sunt mai de folos, că îi întăresc şi îi moblizez şi că îi pregătesc pentru clipele în care nu le voi putea fi alături să-i ajut. Nu ştiu cât le par ăstora de inteligent, dar sigur ei zic despre mine că-s cam neom.” Îţi trimit o scurtă proză de Eminescu, foarte puţin cunoscută. Mi se pare de o frumuseţe rară şi nu mă satur să o citesc." 

*
"În timpul ăsta ce-am făcut? Pe scurt, am umblat pe ici, pe colo. I-am bucurat pe unii oameni, i-a întristat și i-am supărat pe alții. Am câștigat niște bani și am pierdut, cam tot atâția. O persoană, la care țin tare mult, căreia îi vreau binele, s-a purtat urât cu mine și m-a durut. Într-o seară, eu m-am purtat urât cu un om care mă iubește și care-mi vrea binele. Și asta m-a durut."


Cu câtă bucurie aș fi primit cartea aceea. Nici nu-mi imaginez cum mi-ar fi bătut inima când aș fi pus prima dată mâna pe ea. Și cu ce ritual aș fi citit-o. Cum mi-aș fi băgat nasul între pagini cu miros de tipăritură proaspătă și cum mi-aș fi mușcat buzele zâmbind când aș fi găsit vreo idee despre care noi ne-am conversat deja… 

Rămân o moldoveancă molcuță, micuță, dar mai ales nesuferită! 


A ta, S. 

P.S. Supărată nu sunt, sunt numai tristă. Dar înțeleg neîncrederea în oameni.

duminică, 29 septembrie 2013

O cafea triunghiulară

Cana în care am pus cafeaua era roșie și avea o picătură de apă înăuntru. Rămăsese de mai devreme, de când am băut ceea ce a fost probabil singura gură de apă pe care am băut-o azi. (26 sept)

Cert e că sunt oameni care mor și la 24 de ani, și la 91.   
                         
Oamenii care m-au învățat să vorbesc, tac acum, iar asta mă sperie. Eram tăcută, eram prea tăcută. Apoi am dat în extrema cealaltă. Apoi m-am temperat. Îmi făcea bine, totuși. Dar acum toți tac. În ultimul timp m-am simțit folosită. Folosită, sau mai bine zis, întrebuințată.

“Astăzi iar am închis un vis, într-o cutie efemeră. Astăzi iar sunt umpic prea trist, sunt gol în mine, ce dilemă…” [ - Am fost la un concert la niște d-ăia de-ai tăi. Ghici. Cu ț. -Țapinarii? – Da, și mi-au plăcut. Și au cântat o piesă pe care o știam, și nu știam de unde o știu, dar cred că de la tine.] Tot așa, a trecut 27.
Știu că las o impresie puternică în mintea multor oameni. Mai multe puncte de vedere. De obicei pozitivă. “Știu”…de fapt…”am aflat”. La început mă mira faptul ăsta, dar acum mă cunosc puțin mai bine.
Nu știu dacă Armand a fost ucis de iubirea sa pentru Umanitate sau de iubirea sa pentru Anette. Tot așa, nu știu în ce categorie să o plasez pe Anette, alta decât cea de “femeie”. Și nu știu dacă ar trebui să fiu mândră sau să mă rușinez.

“Viața mea a început și se va termina cu tine…cu tot ce ești tu și cu tot ce-ți șoptești în noapte în somn”

Beau o cafea triunghiulară. A luat forma cănii, bineînțeles. Oare nu toți luăm forma mediului extern în care ne desfășurăm? Ce-i drept, unii mai mult, alții mai puțin…(29 sept).

 “Călcăm peste noi, neștiință de iubire…Ce proști!”

Ieri a fost pentru prima dată de când nu mai merg singură la Filarmonică, când m-am transpus total în altă lume. Nu mai era nimic în jur, nu eram nici eu, doar lacrimile-mi împăienjeneau ochii. Ador haosul de la început, când se verifică instrumentele, pentru ca apoi să se unească toți în ceva ce nu mai are nici o legătură cu haosul începutului.

Mă uit la fiecare. Unii stau relaxați, cu spatele rezemat de spătarul scaunului. Viorile cântă parcă fără ei. Alții dau din picior. Alții din cap. Unii se încruntă, alții zâmbesc. Pantofii strălucesc iar lumina cade diferit pe fiecare arcuș.

Enescu îi privea din stânga. Bănuiesc că era emoționat.


Am uneori impresia că sufletele se ridică din corp, și astfel, pe fiecare nivel, corpul, prin simțuri, sufletul, fiecare se bucură de muzică.


duminică, 22 septembrie 2013

Stare

M-am pierdut.